Despre Pomeni - Dupa Inmormantare.docx z4u1w

Hai sa vedem ce poti sa faci pentru sufletul de langa tine. 1. In primul rand, sa-l pomenesti la Sfanta Litrughie. Mergi duminica si de sarbatori la Biserica si dai pomelnicul la proscomidie, adica inainte de inceperea Sf. Liturghii. Mergi la Biserica dimineata, de cand incepe slujba (la utrenie) ca sa dai pomelnicul, cu o paine si o sticla de vin si o lumanare. Multi dau "Sarindar", adica mergi la o manastire unde se oficiaza Sf. Liturghie zilnic si dai o foaie cu numele celui adormit pentru pomenire la patruzeci de Liturghii. O data cu pomelnicul se aduc si prescuri, vin, ulei, lumanari si tamaie pentru slujba. Datul sarindarului nu trebuie sa conduca la a nu mai calca pe la Biserica, ca "m-am asigurat pe 40 de zile ca e pomenit"! Participarea noastra e si ea importanta. 2. La forma asta de pomenire, se adauga pomenirea in rugaciunile personale (in rugaciunile de dimineata, de seara sau in orice moment cand te gandesti la acea persoana). 3. Si apoi am ajuns la milostenie, la parastas sau pomana cum se mai spune. Dupa cum stii, termenele sunt la 3 zile - la inmormantare, la 9 zile si la 40 de zile, la trei saptamani, apoi la 3 luni, 6 luni, 9 luni si un an. Mai departe, in fiecare an - in ziua decesului sau cu cateva zile inainte - pana la 7 ani, fiecare din aceste date avand semnificatia ei. Semnificatiile le gasesti pe internet chiar pe site-ul acesta. Daca nu dai de ele, imi spui sa-ti gasesc link-ul. Intrebi ce sa dai de pomana. La Altar se dau pomelnicul, prescura, vin, ulei, tamaie. Se face si coliva. In general, la inmormantare, la 40 de zile si la 1 an se face masa acasa. Dar nu e o regula, daca nu se poate, poti imparti in alta parte, la azile, orfelinate, la pensionari, la cei care au nevoie. De impartit pentru cei nevoiasi se pot face si pachete in care sa puneti ceva de mancare: paine, oua, branza topita, cascaval, pateuri, conserve de diferite tipuri, fructe, dulciuri, niste vin sau suc, etc. Dati ce va place, ce e sanatos si ce e intr-adevar bun. Mare atentie sa nu fie ceva perisabil, sa fiti atenta la impachetarea produselor, la datele de expirare, la normele de igiena. Bunica mea zicea mereu: "Dam de pomana ce e mai bun". Pentru mine a fost o lectie de viata. Se pot face pachete si sa le dati la azile de batrani. Sunt unele f sarace si batranii sunt atat de fericiti ca primesc ceva. Sau le dati la cei care au nevoie. Acum depinde de posibilitati, unii dau chiar pat, masa, scaune la o familie de tineri fara posibilitati; imbracaminte (astea se dau la un an, in general). La inmormantare, la 40 de zile si la 1 an daca se face masa acasa, se dau si pahare, cani, tacamuri, etc. la toata lumea care vine. Parerea mea, masa e bine sa se faca, dar de dat vesela si tacamuri la fiecare, cred ca nu prea mai "merge". Astea sunt traditii care mergeau la tara acum ceva vreme, cand oamenii aveau 15 farfurii de 15 feluri; nu prea mai poti sa dai o farfurie la fiecare, ca nu suntem colectionari si omul tot pe ale lui le foloseste. Eu cred ca e bine, daca cunoasteti o familie care are nevoie (niste tineri casatoriti care nu au sau o familie cu mai multi copii care chiar au nevoie), le dati un set complet de vesela si tacamuri.

O sa-ti spun cateva randuri despre rolul parastasului. Acest parastas il ajuta si pe cel pentru care se da, si pe cel care da. Pentru cel adormit parastasul e de folos fiindca el, nemaiputand face fapte bune, are nevoie ca noi sa facem pentru el si astfel cei ajunsi in iad

mai au o sansa la Judecata de Apoi sa fie lasati sa treaca in Rai. Asta sa nu-i faca pe unii sa se culce pe o ureche ca o sa se roage ceilalti pentru ei dupa moarte, ca la Dumnezeu nu merg abilitati din acestea de inselare. :cool: Pentru cel care da, parastasul este o innobilare a sufletului, care vine din iubire si e aducatoare de iubire, fiindca se presupune ca se da cuiva care are nevoie de toate acestea. Un parastas facut "ca asa trebuie" sau "ca ma rade satul" sau din alte considerente, sau unde mancarea si toate se impart intre rude care nu sunt deloc nevoiase, nu stiu cat conteaza in fata lui Dumnezeu, dar eu cred ca putin. Dumnezeu, cred eu, se uita la iubirea din inima noastra, la sinceritatea si curatenia noastra. Poate e ocazia ca un parastas sa ne faca sa devenim noi mai buni, mai placuti lui Dumnezeu, sa ne intoarca mai mult pe calea Bisericii, sa ne curatim de pacate prin spovedanie, impartasanie, sa fim prezenti la fiecare Liturghie ca mesageri ai celor adormiti, ai celor in suferinta, in necazuri, in durere, in ispite, sa ne deschida inima spre iubire, sa ne faca sa transformam casa si inima noastra intr-o biserica vie, sa ne schimbam pe noi. Si toate acestea numai cu, in si prin Iisus Hristos, Cel Care S-a jertfit pentru noi.

Pr. Gheorghe zice: Cineva spunea asa: La Pomana de 1 an se împart (după posibilităţi):



o colivă



o sticlă de vin



24 vase cu mâncare (şi căni)



trei căpeţele (sau măcar colaci obişnuiţi)



lumânări



tămâie



prosoape pentru preoţi



24 de batiste



haine noi (pentru îmbrăcat o persoană).

Imi cer iertare inca de la inceput si intreb: daca nu poti sa iei sau sa pregatesti 24 de ... ce faci? Oare se supara Dumnezeu? Oare devenim mai putin crestini?

Nu, in nici un caz nu se poate conditiona slujirea in gradina Iubirii de cele materiale! La pomenirea de 1 an, ca si la orice alta pomenire, nu este necesara decat constituirea in Duh si Adevar a Bisericii lui Hristos. Aceasta se face prin credinta, iubire si rugaciune. Randuiala Bisericii prevede slujbe specifice pentru fiecare moment din viata membrilor ei. Scopul urmarit insa nu este nicidecum incarcarea materiala a credinciosului, ci doar sprijinirea spirituala a acestuia pe drumul mantuirii. De aceea spun cu tarie ca nici o regula ce impune vreo obligatie materiala asupra crestinului nu poate fi benefica scopului definit mai inainte. Din traditie (atentie, nu Sfanta Traditie!!!) sunt obisnuite o serie de lucruri ce se solicita, dar va rog sa nu considerati ca exista ceva obligatoriu pentru corectitudinea trairii noastre crestine in acel eveniment, decat prezenta crestinului cu solicitarea sa pentru slujba respectiva (solicitare ce trebuie sa vina din credinta curata) si prezenta preotului valid (adica purtator al binecuvantarii ierarhului locului). Cele ce vin din traditie, daca sunt folositoare (adica cele ce sprijina lucrarea lumeasca a Bisericii) este bine sa se faca, dar numai dupa posibilitati. Mergand pe aceasta idee, pot spune ca sunt necesare (la noi, in Dobrogea), din cele traditionale, doar coliva, paharul (sticla) cu vin, lumanarea si tamaia. Altele (care au ca numitor comun milostenia), prefer sa nu le leg strict de slujba de pomenire, ci zic ca mai bine ar fi sa fie privite ca necesitate permanenta a crestinului, stare de lucru obisnuita, cu scopul de a castiga raiul prin folosirea inteleapta a celor materiale. Momentul pomenirii celor ce au trecut la cele vesnice este foarte potrivit spre a face milostenie; practic, milostenia imbraca pomenirea in haina iubirii, dar nu trebuie conditionata slujirea (a preotului sau a credinciosului) de ceva material. Atat am avut de spus! Iertati-ma si sper sa revin cat mai curand pe forum ca membru activ, cu ajutorul Bunului Dumnezeu pe care-l rog sa va dea, tuturor forumistilor, sanatate si un an nou cu folos spre mantuire si de vrea Acesta, sa-mi dea si mie ce-mi este de folos pentru Rai.

Nu este gresit sa se puna masa acasa, dar asta dupa ce ne intoarcem de la biserica. Mai intai mergem la biserica, dam un pomelnic cu numele celui in memoria caruia se face parastasul (am auzit ca este bine sa trecem si alti apropiati care au trecut la Domnul). Participam la Liturghie, apoi la parastas (unde se canta Vesnica pomenire si ne rugam pentru iertarea pacatelor celui ce a plecat de langa noi). Putem sa impartim si la biserica coliva si cateva pachete pregatite. Apoi mergem acasa unde se pune masa. De noi depinde pe cine chemam sa se bucure de bucate, nu trebuie sa fie rudele apropiate, ci cunoscuti ai persoanei ce a trecut la Domnul. Preotul participa si el la masa, rosteste o rugaciune scurta, binecuvinteaza bucatele, mananca alaturi de ceilalti oameni, apoi rosteste o rugaciune pentru hainele ce se vor imparti.

Despre parastase, pomeni si soroace

la data de 2009-09-05, 4:04 pm

PARASTASE, POMENI SI SOROACE 268. Ce este si ce inchipuie coliva, care se face la inmormantari si parastase? Coliva inchipuie insusi trupul mortului si este totodata un semn vazut al credintei noastre in inviere si nemurire, deoarece este facuta din boabe de grau, pe care insusi Domnul le-a infatisat ca purtand in ele icoana sau asemanarea invierii trupurilor: dupa cum bobul de grau, ca sa incolteasca si sa aduca roada trebuie sa se ingroape mai intai in pamant si apoi sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune (Ioan 12, 24; 1 Cor. 15, 36 s.u.)575 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfarsitul nostru, cap. 371, p. 249, comp. si Mitrofan, op. cit., pag. 172, 173). De aceea, la binecuvantarea colivei de catre preot, si anume, cand se canta «Vesnica pomenire», rudele si prietenii mortului ridica tava (farfuria) cu coliva, leganand-o pe maini, in semn de comuniune sau legatura cu raposatul. Acelasi lucru inchipuie si gustarea din coliva, dupa binecuvantarea ei. Acelasi rost il are si coliva simpla, neinsotita de vin, adusa de cei vii in biserica la ziua numelui lor, spre cinstea si pomenirea praznicului sau Sfintilor sarbatoriti in acea zi sau spre pomenirea mortilor care poarta numele acelor sfinti. Ea se binecuvanteaza de catre preoti fie seara, la sfarsitul vecerniei, fie (mai des) ziua, la sfarsitul Liturghiei, dupa rugaciunea Amvonului, printr-o rugaciune deosebita: «Doamne, Cela ce ai produs toate cu cuvantul Tau...»*. 269. Ce sunt pomenile si ce rost au ele? Pomenile sau praznicele mortilor sunt mesele care se fac in cinstea si pomenirea mortilor. Ele sunt ramasite ale vechilor agape sau mese fratesti, cu care era impreunata in vechime slujba inmormantarii. Despre ele pomenesc vechile randuieli bisericesti, ca Asezamintele Sfintilor Apostoli (Cartea VIII, cap. 44), si alte scrieri vechi crestine: «Noi ii poftim pe saraci si nevoiasi la ospat, pentru ca astfel serbarea noastra sa devina pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasma bine placuta lui Dumnezeu»576 (Talcuire la cartea Iov (atribuita lui Origen), cart. III, Migne, P. G., XVII, col. 517). Tot pomana se numeste si orice fapta de milostenie facuta pentru pomenirea si folosul mortilor, ca de pilda hainele sau lucrurile care se dau saracilor si care sunt binecuvantate de preot printr-o molitva deosebita. 270. Ce trebuie sa credem despre cei ce isi dau trupurile sa fie arse la crematoriu? Arderea trupului inseamna nimicirea lui. De aceea, isi ard trupurile dupa moarte numai cei

ce isi inchipuie ca totul se sfarseste cu moartea si ca dupa moarte nu mai e nimic. Dar noi, crestinii, credem cu tarie in vesnicia sau nemurirea sufletului si in invierea trupurilor, adica in realcatuirea lor din elementele din care au fost compuse si in reunirea lor cu sufletul, pentru a fi judecate si rasplatite impreuna cu sufletele cu care au si vietuit pe pamant577. Pentru noi, trupul omului este templul lui Dumnezeu, intru care locuieste Sfantul Duh, precum zice Sfantul Apostol Pavel (I Cor. 3, 16-17; 6,19); este locas al sufletului si infrant cu acesta, atat la rasplata cat si la pedeapsa578 (Dionisie Pseudo-Areopagitul, op. cit., VII, trad. rom. p. 149-150). Se cuvine deci sa fie cinstit si ingrijit si dupa despartirea lui de suflet, iar nu ars ca un lucru netrebnic. Sfintele Moaste, adica ramasitele trupesti ale Sfintilor, pastrate uneori m chip minunat, sunt o dovada vie a cinstirii pe care noi o dam trupurilor si a darurilor minunate pe care harul lui Dumnezeu le toarna in trupurile celor ce I-au bine placut. De aceea, noi ingropam pe morti in pamant, pentru ca Dumnezeu insusi a zis lui Adam: „ca pamant esti si in pamant te vei intoarce” (Fac. 3, 19). Asa ne invata Sfanta Scriptura si in alte locuri, ca de pilda: „Tot pamantul in pamant va merge, de unde s-a si zidit” (Iov 34, 15). Iar ca pilda vie avem pe Mantuitorul insusi, Care a fost ingropat si a stat in sanul pamantului trei zile, facandu-Se „incepatura invierii celor adormiti” (I Cor. 15, 20). 271. Ce sunt mormintele si cimitirele si ce rost au ele pentru noi crestinii? Mormintele si cimitirele sunt locuri de odihna si liniste in care asezam trupurile repausatilor nostri, in asteptarea invierii si a Judecatii de apoi. Desi plecati dintre noi, cei repausati raman astfel mai departe langa noi, prin osemintele lor. Mormintele lor pastreaza vie in sufletele noastre amintirea celor ce dorm in ele si legatura nevazuta cu ei. Totodata ele tin treaz in noi gandul la moarte si ne indeamna sa ne pregatim pentru ea. „Privind mormintele - zice Sf. Ioan Gura de Aur -, daca sufletul dormiteaza, tresare indata, iar de este treaz si vrednic, se face si mai vrednic... Vederea mormintelor imboldeste pe fiecare dintre noi sa cugete, fara voia lui, asupra sfarsitului nostru propriu, iar cine a luat la sine aceasta incredintare nu se va lasa pe sine lesne in mrejele pacatului. Pentru aceasta un intelept dadea sfatul ce zice: in tot ce veti spune, cugetati la clipele cele de pe urma si niciodata nu veti pacatui”579 (Talmaciri alese din Sf. Ioan Gura de Aw, p. 82). 272. Pentru ce se pune cruce la capataiul mortilor? Pentru ca Sfanta Cruce este semnul credintei celui adormit, semnul lui Hristos si al biruintei Lui impotriva mortii. Crucea, care strajuieste deci mormantul crestinului, arata ca cel ce doarme sub scutul ei a adormit intru Hristos si cu nadejdea ca se va scula impreuna cu El la invierea cea de obste. 273. Prin ce se arata grija noastra fata de cei repausati? Prin inmormantarea lor dupa datina crestineasca si prin savarsirea rugaciunilor si slujbelor

oranduite de Biserica pentru pomenirea lor. De aceea, trebuie sa pomenim pururea pe raposati si sa ne rugam pentru dansii, atat in rugaciunile noastre personale, de fiecare zi, cat si prin slujbele si randuielile asezate de Biserica pentru aceasta, la soroacele cuvenite. 274. Care sunt soroacele sau termenele pentru pomenirea celor raposati? Ziua a treia, a noua si a patruzecea dupa moarte; la trei, sase si noua luni si la un an dupa moarte; apoi in fiecare an pana la sapte ani dupa moarte. 275. De ce se face pomenirea la aceste soroace? Se face la trei zile, in cinstea Sfintei Treimi, intru Care ne mantuim si in amintirea invierii celei de a treia zi a Domnului, Care, sculandu-Se din morti, S-a facut parga sau incepatura si chip al invierii celor adormiti; la noua zile, pentru ca raposatul sa se invredniceasca de partasia cu cele noua cete ingeresti si in amintirea orei a noua in care Domnul, inainte de a muri pe Cruce, a fagaduit talharului Raiul, pe care ne rugam sa-1 mosteneasca si raposatii nostri; la patruzeci de zile (sase saptamani), in amintirea inaltarii la cer a Domnului care a avut loc la patruzeci de zile dupa inviere, pentru ca sufletul celui raposat sa se inalte si el la cer; la trei luni, la sase luni, la noua luni si la un an, in cinstea si slava Sfintei Treimi, dupa pilda crestinilor din primele veacuri, care praznuiau in fiecare an ziua mortii mucenicilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru viata de dincolo580 (Vezi Asezamintele Sf. Apostoli, cart. VIII, cap. 42; Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfarsitul nostru, cap. 372, p. 250, comp. si Mitrofan, op. cit., p. 169-172). Termenul de sapte ani, cand se face pentru cea din urma oara datornica pomenire anuala a raposatului, e numar sfant (cele 7 zile ale facerii lumii) si se socoteste ca atunci trupul omului e cu totul desfacut in tarana. De aceea, in randuiala manastirilor, atunci cand se implinesc sapte ani de la ingroparea calugarilor, se face dezgroparea osemintelor si asezarea lor in racla sau osuar, ori in gropnita de obste. 276. Cum se numeste slujba care se face la aceste soroace, pentru pomenirea repausatilor? In cartile de slujba se numeste panihida (panahida), dar in popor poarta de obicei numirea de parastas, de la cuvantul grecesc Paristimi a se infatisa inaintea cuiva, a mijloci, deci rugaciune de mijlocire pentru raposati. Parastasul nu e altceva decat o prescurtare a slujbei inmormantarii. Partea de capetenie o alcatuiesc rugaciunile de dezlegare si iertare, rostite de preot la sfarsitul slujbei, urmate, ca si la inmormantare, de «Vesnica pomenire». Se savarseste in biserica, dupa Liturghie, iar cand e cu putinta, si la mormant. La parastas se aduc intru pomenirea celui raposat coliva, paine si vin din care se toarna jos peste mormantul celui raposat.

277. Se pot face parastase in tot timpul anului? Nu se pot face parastase in urmatoarele zile si rastimpuri din cursul anului: a) Duminicile de peste an, pentru ca Duminica, amintind ziua invierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de intristare. b) In cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului. Chiar daca in unele biserici se fac parastase Duminica, cel putin in Duminicile Penticostarului, adica in cele dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecum sa se faca parastase, pentru a nu se intuneca bucuria Praznicului cel Mare al invierii. c) De la lasatul secului de carne pana la sambata intaia din Postul Mare, sambata Sf. Teodor. d) Din sambata Floriilor pana in Duminica Tomii. e) La praznicele imparatesti sau sarbatori mari. In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rand (luni, marti, miercuri, joi si vineri), deoarece in aceste zile nu se face Liturghie obisnuita sau deplina (can. 49 Laodiceea). 278. Ce sunt „sarindarele”? Cuvantul «sarindar», de la cuvantul grecesc sarantafia, inseamna pomenirea unui raposat sau a unui pomelnic intreg de raposati la 40 de Liturghii in sir, mai ales in primele 40 de zile de la moartea cuiva, precum ne indeamna sa facem Sf. Simion al Tesalonicului581 (Despre sfarsitul nostru, cap. 269-370, p. 248-249). Sarindarele se dau de obicei la Sfintirea unei biserici sau a unei fantani, cand vine preot nou in sat. Ele se numesc de obste, cand pomenirea se face la 40 de Liturghii, una dupa alta, si particulare, cand pomenirea se face la 40 de Liturghii razlete. La sfarsitul celor 40 de Liturghii se face parastas si se pomenesc raposatii tuturor credinciosilor care au dat pomelnice, ceea ce se numeste dezlegarea sau slobozirea sarindarelor. In unele parti, se mai obisnuieste a se face pomenirea neintrerupta a raposatilor, adica la toate Liturghiile de peste an. Lucrul acesta se face mai ales in manastirile unde Sfanta Liturghie se savarseste neintrerupt, in fiecare zi. Pomelnicul cu numele viilor si raposatilor de pomenit, care se da in acest caz, se numeste pomelnic anual. 279. Cand si cum pomeneste Biserica pe cei repausati? In afara de pomenirile facute de rudele si urmasii raposatului, la soroacele aratate pana acum, Biserica face si ea insasi pomenirea raposatilor si se roaga pentru ei zilnic, mai in toate slujbele sale, ca de pilda la Litie si Miezonoptica, dar mai ales la Liturghie. Aici pomenirea se face de mai multe ori, dar indeosebi la Proscomidie, la iesirea cu cinstitele Daruri si dupa Sfintirea Darurilor, in cursul rugaciunii de mijlocire generala pentru vii si morti, cand preotul pomeneste in taina pe toti repausatii, cu cuvintele «Pomeneste,

Doamne, pe toti cei adormiti intru nadejdea invierii si a vietii celei de veci si-i odihneste pe dansii, Dumnezeul nostru, unde straluceste lumina fetei Tale»582 (Liturghierul, ed. 1987, p. 154). Nimic altceva nu este mai de folos pentru cei adormiti decat a aduce pentru dansii Jertfa cea fara de sange sau a fi pomeniti in timpul savarsirii ei. Lucrul acesta le pricinuieste multa usurare si bucurie583 (Vezi de pilda Asezamintele Sfintilor Apostoli, cart. VI, cap. 30 (trad. rom. cit., p. 179); Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogica, cap. 9-10 (trad. D. Fecioru, p. 570-571); Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfarsitul nostru, cap. 373, p. 250, cap. 369-370, p. 248-249; Nicolae Cabasila, Talcuirea dumnezeiestii Liturghii, cap. 4247, trad. rom. p. 94-103 s.u.). De aceea, pe langa parastasele cu Liturghie, pe care le facem anume pentru raposati, e bine sa aducem prescura si pomelnic cu numele lor, pentru a fi pomeniti de catre preot la fiecare Liturghie. Dar in afara de pomenirea zilnica a raposatilor, Biserica are in cursul anului bisericesc si zile anume oranduite sau inchinate pomenirii generale a tuturor celor raposati, din toate vremurile si din toate locurile. 280. Care sunt aceste zile si care e temeiul asezarii lor? Mai intai Biserica pomeneste pe raposati in toate sambetele de peste an. Sambata e ziua din cursul saptamanii inchinata amintirii tuturor Sfintilor si raposatilor, pentru ca cuvantul Sambata (adica Sabat) inseamna odihna; e ziua in care Dumnezeu S-a odihnit dupa zidirea lumii si in care, deci, cerem si noi odihna celor raposati, dupa ostenelile si alergarea din aceasta viata584 (Sinaxarul la Sambata lasatului sec de carne, in „Triod”) si pentru ca Sambata e ziua in care Mantuitorul a stat in mormant cu trupul, iar sufletul s-a pogorat la iad, ca sa elibereze din el pe toti dreptii cei din veac adormiti. Lucrul acesta ni-l amintesc si cantarile (stihirile) de la slujba Vecerniei si Utreniei sambetelor din Octoih, in care marim pe sfinti si ne rugam pentru raposati. De aceea, parastasele se fac de regula sambata. Parastasele care se fac duminica, mai ales in orase, nu sunt potrivite cu bucuria invierii, pe care o praznuim in aceasta zi. Dar mai cu osebire face Biserica pomenirea de obste a tuturor repausatilor in anumite sambete din cursul anului, numite sambetele mortilor, si anume: a) Sambata Rusaliilor (numita si Mosii de vara, adica ziua de pomenire a mosilor si stramosilor nostri), pentru ca pogorarea Sfantului Duh, care se va serba a doua zi, sa se faca si asupra celor adormiti, izbavindu-i din stricaciune si din pedeapsa. Se aduc la biserica si se impart la morminte mancaruri, fructe, haine si vase (oale si strachini). b) Sambata lasatului sec de carne (numita Mosii de iarna), deoarece Duminica urmatoare fiind inchinata pomenirii infricosatei Judecati, facem rugaciune pentru raposati, ca Dumnezeu sa Se indure de ei la Judecata de apoi585 (Ibidem). Se mai obisnuieste, de asemenea, a se face parastase mai cu osebire in Sambata a doua, a treia si a patra din Postul cel Mare, pentru ca in celelalte zile din acest timp al Postului nu se

savarseste Liturghie si deci nu se pot face nici parastase pentru cei raposati; de asemenea, in Sambata lui Lazar, dinaintea Floriilor, cand praznuim amintirea invierii lui Lazar de catre Domnul, rugandu-ne ca Domnul sa invieze si pe raposatii nostri, la vremea cuvenita. De altfel e ultima data cand se mai pot face parastase pana la Duminica Tomii. 281. In ce alt chip mai putem arata grija fata de raposati in afara de pomenirea lor in rugaciuni si slujbe? Cinstirea celor raposati se arata nu numai prin rugaciunile sau slujbele si milosteniile ce le facem pentru ei, ci si prin purtarea de grija a mormintelor lor. Se cade sa ne aducem aminte de mormintele raposatilor nostri, veghind intai de toate ca de la capataiul lor sa nu lipseasca niciodata Sfanta Cruce. Sa le ingrijim si sa le impodobim, ingradindu-le, semanand pe ele sau imprejurul lor iarba si flori. Sa le cercetam cat mai des, iar in zilele de sarbatoare, sa aprindem la morminte candele si lumanari sau vase cu tamaie, in cinstea raposatilor, asa cum ne indeamna Sf. Parinti si invatatori ai Bisericii, ca Sf. Atanasie cel Mare si Simion al Tesalonicului586 (Vezi Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfarsitul nostru, cap. 287, p. 186187). Numai asa vom avea dreptul sa pretindem urmasilor nostri ca si ei sa faca la fel cu mormintele noastre, dupa ce ne vom fi mutat de pe pamant.



Mesaje : 139 Data de inscriere : 31/08/2009 Localizare : Terra

Fiecare dăruieşte cît consideră el şi după puteri La pomenirea de 40 de zile se obisnuieşte să se dea diferite lucruri - îmbrăcăminte, încălţăminte, obiecte de uz casnic, să se împartă farfurii cu mîncare, căni sau pahare, linguri sau furculiţe: şase, douăsprezece, douăzeci şi patru. Rînduielile bisericeşti nu prevăd nimic în această privinţă, fiecare poate da cît crede de cuviinţă şi cînd poate. Familia trebuie să aibă grijă ca răposatul să fie pomenit cît mai mult cu putinţă în cadrul Sfintei Liturghii: „Pînă la a 40a zi, sufletul mortului se plimbă prin Rai şi Iad. În cazul în care va rămîne în Iad, el trebuie să cunoască şi Raiul, să vadă ce a pierdut. În cazul în care ajunge în Rai, să vadă ce s-ar fi întîmplat, unde ar fi putut ajunge dacă nu era un om credincios şi cu frică de Dumnezeu. Raiul îi dă posibilitatea să vadă cît de frumos e la Dumnezeu. Iadul nu reprezintă cazanul plin cu smoală în care ne fierbe diavolul, băgîndu-ne furca în noi. Iadul reprezintă conştiinţa

noastră şi faptul că nu ne mai putem cere iertare faţă de cei care am greşit. La 6 săptămîni, cînd repausatul va trece la judecta particulară unde îl va întîlni pe Mîntuitor şi se va face diferenţierea: caprele de-a stînga, oile de-a dreapta, se face un nou parastas. E bine ca familia mortului să facă milostenie, fapte bune. Mortul nu se îmbracă, sufletul nu mai are nevoie de haine, dar faptul că rudele dau haina pe care acesta a purtat-o unui amărît, iar acesta din urmă îl pomeneşte pe repausat, e un lucru apreciat. De regulă, pe lîngă alimentele care se oferă, rudele mortului dau de pomană şi o masă, un pat, scaun, hainele pe care le-a purtat cît era în viaţă, dar şi unele noi. Fiecare dăruieşte cît poate, nu e obligatoriu. Niciodată biserica nu impune să se facă pomeni“.

De asemenea, se zice că sufletul stă trei zile prin împrejurul corpului. În acest timp, în unele zone, familia mortului pune apă în camera în care e ţinut răposatul, ca acesta să bea. „Obieciurile sînt obiceiuri. Nu sînt greşite, dar nici încurajate de biserică. Tămîiatul mormîntului, cocoşii daţi de Înviere, ori apa dusă la vecini, sînt obiceiuri împămîntenite din vechi timpuri. Există multe alte obiceiuri. Aşa consideră rudele să-şi arate afecţiunea pentru cel mort. De asemenea, se spune că e bine ca familia să nu meargă să înfrumuseţeze mormîntul timp de un an. În primul rînd, mortul trebuie lăsat să se odihnească. În al doilea rînd, acest aspect are şi o explicaţie psihologică. E bine ca rudele să nu stea prea mult în preajma mormîntului, pentru că durerea e şi aşa prea mare. Susţin acest lucru. Ajută familia repausatului să treacă mai uşor peste pierderea celui drag lor“, adaugă preotul. Biserica a rînduit următoarele perioade cînd trebuie făcut parastas: # La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormîntării) # La 9 zile după moarte # La 40 de zile (sau şase săptămîni) # La trei, şase şi nouă luni # În fiecare an, pînă la 7 ani de la moarte.

În creştinism, rolul acordat sufletului în învăţătura de credinţă şi în viaţa religioasă şi frumoasa doctrină eshatologică întemeiată pe învăţătura divină a Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli au făcut ca grija pentru cei morţi să devină una dintre componentele de frunte ale pietăţii creştine şi să se exprime în forme din ce în ce mai bogate, mai variate şi mai pline de sensuri religioase superioare. Biserica Ortodoxă a stabilit o anumită râduială pentru pomenirea morţilor, numită Slujba Parastasului, care se săvârşeşte la 3, 9, 40 de zile, apoi la 3, 6, 9, 12 luni şi, bineînţeles, în fiecare an până la al şaptelea. Data săvârşirii acestora se calculează totdeauna de la moartea credinciosului. În principiu, este bine ca slujbele de pomenire a celor răposaţi să le săvârşim exact în ziua în care ele se împlinesc de la moartea celui pomenit. În situaţii speciale, atunci când eventuale probleme de familie ori sociale ne obligă să

nu putem săvârşi pomenirea exact în ziua în care cade, este bine ca slujba respectivă să se facă înainte, şi nu după trecerea termenului. O importanţă deosebită are Parastasul de 40 de zile, deoarece, în tradiţia ortodoxă, în această zi, sufletul se prezintă la judecata particulară. Dacă Parastasul nu se poate săvârşi chiar în a 40-a zi, este bine să fie făcut mai înainte, pentru ca sufletul să meargă înaintea lui Dumnezeu cu jertfa noastră de rugăciune şi de milostenie. Nu este o greşeală mare sau o păgubire pentru cei răposaţi nici dacă Parastasul se face după trecerea datei respective, căci importante sunt rugăciunea şi milostenia care se fac, şi mai puţin data. Mai grav este dacă nu ne rugăm deloc pentru ei, din nepăsare, neştiinţă sau necredinţă. Referitor la darurile care se dau de pomană, se obişnuieşte ca la 40 de zile şi la un an să se dăruiască diferite lucruri, mai ales îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de uz casnic etc. Binecuvântarea acestor daruri, îndeosebi de haine, se face de către preot printr-o rugăciune specială aflată în Molitfelnic. Există obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare şi linguri sau furculiţe: şase, douăsprezece, douăzeci şi patru. Rânduielile bisericeşti nu prevăd nimic în această privinţă şi fiecare poate da cât crede de cuviinţă, numărul acestora neavând nici o influenţă asupra stării sufleteşti a celui răposat. Familia trebuie să aibă grijă ca răposatul să fie pomenit cât mai mult cu putinţă în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, după pomenirea de 40 de zile, este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta să-l citească la toate Sfintele Liturghii pe care le săvârşeşte în Sfânta Biserică. Copleşiţi de grijile cotidiene, ignorăm deseori rugăciunea şi milostenia pentru cei răposaţi sau tindem să credem că sunt nişte formalităţi comemorative, însă acestea sunt foarte importante dacă avem în vedere că pot atrage mila lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor celor adormiţi. Slujba Parastasului este o faptă a milei creştine deoarece răposatul, din momentul morţii, nu mai poate face nimic pentru el. Singura lui nădejde rămâne la cei pe care i-a lăsat pe pământ, care pot fi mijlocitorii lui către Dumnezeu.

Pomenirea la 40 de zile de la moarte Ne este cunoscut tuturor că Sfânta Biserică Ortodoxă marchează în chip deosebit cea de-a 40-a zi de la moartea creştinului. Până în cea de-a 40-a zi, rudele celui răpo-sat săvârşesc stăruitor slujbe şi

Mareste imaginea.

panihide, iar în cea de-a 40-a zi, în afară de Liturghie şi panihide, se face rugăciune şi la mormânt şi se aşază masa de „bogdaproste". Este bine ca tot atunci să se împartă la oamenii săraci hainele rămase de

la

cel

răposat,

iar

în

numele

lui

să

se

facă

milostenii.

Unii creştini mai râvnitori, necrezând că după moartea lor rudele apropiate se vor îngriji prin rugăciuni şi milostenii să le ajute pe calea înfricoşătoare a vămilor care îi aşteaptă după această viaţă, se îngrijesc ei înşişi să trimită la mănăstiri ori la vreo biserică parohială o oarecare sumă de bani cu rugămintea

de

a

fi

slujite

40

de

Liturghii

după

moartea

lor.

Ne întrebăm: de ce se socotesc nici mai mult, nici mai puţin, ci exact 40 de zile de la moartea creştinului pentru pomeniri osebite, rugăciuni pentru adormiţi, milostenii şi Liturghii? Răspunsul este: în cea de-a 40-a zi se hotărăşte starea vremelnică a celui răposat, până la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Prin pomenirile şi mi-losteniile în numele celui adormit se caută îndurarea lui Dumnezeu asupra

sufletului

trecut

dincolo

şi

se

cere

pentru

el

milă

şi

lumină

în

lumea

cealaltă.

Obiceiul pomenirii stăruitoare în cea de-a 40-a zi a celui adormit îşi are rădăcinile în unele vechi rânduieli şi obiceiuri însemnate în Sfânta Scriptură. Astfel, despre patriarhul vechi-testamentar Iacov citim că, după ce a murit şi a fost uns cu balsamuri In cea de-a 40-a zi, a fost îngropat (Fac. 50, 3). In Vechiul Testament exista legea conform căreia un copil nou-născut împreună cu cea care l-a născut trebuia să aibă în primele 40 de zile du pă naştere un regim osebit: să stea departe de Casa lui Dumnezeu până în cea de-a 40-a zi, când erau aduşi la Casa Domnului, ca să aducă prima jertfă pentru pruncul nou-născut (leş. 34,19; Lev. 12, 6-8). In virtutea acestei rânduieli şi Mântuitorul nostru a fost adus în cea de-a 40-a zi, după naşterea Sa, la Templul din Ierusalim, ca să fie aşezat înaintea Domnului, aducându-se pentru El ca jertfă două turturele ori doi pui de porumbel (Lc. 2, 22-24). Acest obicei a trecut în Biserica lui Hristos, unde s-a acceptat ca pruncul nou-născut să fie îmbisericit în cea de-a 40-a zi după naşterea sa, atunci când se săvârşeşte şi rugăciu-nea de curăţire a mamei pruncului.

Biserica priveşte fiecare moarte ca pe o naştere din nou în viaţa veşnică. Prin urmare, între îmbisericirea pruncului nou-născut, săvârşită în cea de-a 40-a zi, şi prezentarea sufletului înaintea lui Dumnezeu, tot în cea de-a 40-a zi, există o legătură simbolică. In Vechiul Testament, până ce treceau 40 de zile de la naşterea pruncului nu era voie ca acesta sa fie adus la Templu. In acelaşi mod, până ce trec 40 de zile, sufletul nu intră în sanctuarul ceresc al lui Dumnezeu şi nu-şi primeşte răsplata. Aceasta

se

petrece

în

cea

de-a

40-a

zi

după

moarte.

Orice patruzecime, după moarte, închipuie încheierea definitivă a faptelor fiecărui om în parte şi înălţarea sufletului credincios de pe pământ la cer. Cea de-a 40-a zi a fost sfinţită prin înălţarea trupului

lui Hristos la cer (Fapte 1, 3-9), faptă care s-a petrecut în cea de-a patruzecea zi după învierea Lui din morţi. Această legătură este subliniată şi de Sfântul Simeon al Tesalonicului, care scrie: „Cele 40 de Liturghii se săvârşesc (pentru adormit) amintind de Inălţarea Domnului, care s-a petrecut în cea de-a 40-a

zi

după

înviere."

Având în vedere faptul că în cea de-a 40-a zi după moarte se hotărăşte starea vremelnică a celui răposat, monahul Mitrofan spune: „Aşa că tu, omule, care te scârbeşti de moartea aproapelui în inima ta, în cea de-a 40-a zi ridică cu credinţă mintea şi inima ta la înălţarea din cea de-a 40-a zi de după înviere a începătorului Vieţii şi îl roagă să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu (Evr. 9, 24) pentru vii şi pentru adormiţi! Oare se va lepăda Dumnezeu să primească mijlocirea Lui ca un Tată preaîndură-tor, văzând înaintea Sa pe preaiubitul Său Fiu rănit pe de-a-ntregul pe Cruce pentru noi? îndrăzneşte cu credinţă spre această dragoste a Domnului, Care şi în slava Sa Se preocupă de starea noastră cea veşnică - de starea ta şi de aceea a celui adormit al tău -, şi f ă-L îndurător, ca prin harul Său să lecuiască la cel răposat cele de care suferă sufletul celui care se înalţă, să împlinească cele neîndestulătoare, să-i ierte toate păcatele şi să-l numere cu cei miluiţi. Credinţa şi rugăciunile tale, întărite de Sfânta Biserică, mult îl vor ajuta pe cel răposat în hotărârea stării lui la judecata particulară a lui Hristos."

Sfinţii Părinţi au ştiut ce mare folos are sufletul din cele 40 de zile de pomenire şi de aceea au recomandat fierbinte acest lucru. Dar unii, oricât ar fi fost de drepţi şi, prin urmare, dacă nu ar fi avut nevoie ca cineva să se roage pentru ei, cu adâncă smerenie se roagă ca cei apropiaţi să săvârşească la cele 40 de zile de la moartea lor rugăciuni stăruitoare şi Liturghii. Aşa, de pildă, Sfântul Efrem Şirul, înainte să moară, i-a rugat pe ucenicii săi: „Când se vor împlini 40 de zile de la moartea mea, să faceţi pomenire pentru mine, fraţii mei, căci milosteniile făcute de cei vii mult ajută celor răposaţi [...]. Macabeii, deşi nu aveau decât o umbră a adevărului prin jertfe, după cum este scris, căutau să îndrepte păcatele acelora care s-au spurcat cu pri-noasele de jertfă ale neamurilor şi ale celor căzuţi în războaie (vezi II Mac. 12, 40-46). Cu atât mai mult preoţii, fiii lui Dumnezeu, prin sfintele jertfe şi prin rugăciunile buzelor lor pot să curăţească păcatele celor răposaţi!" Sfântul Efrem adaugă: „Când va veni rânduiala pomenirii mele, nimeni dintre voi să nu săvârşească nelegiuire ori păcat, ci întru curăţie şi sfântă rugăciune, fraţi ai mei, staţi în priveghere." Sfântul Efrem încheie testamentul său prin astfel de cuvinte: „Vă rog cu lacrimi, preaiubiţii mei fraţi [...], în numele lui Dumnezeu, la despărţirea de voi, să mă pomeniţi şi pe mine împreună cu voi, care staţi la rugăciune. Rugaţi-vă pentru mine tot cu o astfel de

frângere

de

inimă

-

cu

care

eu

acum

va

rog

pe

voi

-

şi

cu

stăruinţă!"

Şi Sfântul Epifanie al Ciprului ne încredinţează că nimic nu este mai folositor pentru cei răposaţi decât

pomenirea

lor

la

rugăciune.

insemnate învăţături în legătură cu trebuinţa de a se face pomenirea şi de a se împărţi milostenii în cea de-a 40-a zi de la moartea creştinului aflăm din viaţa minunatei drepte, preacuvioase egumene Athanasia. Ea a răposat pe data de 14 august 860, în ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului. După moartea ei, noua egumenă era mereu la mormânt cu plâns şi rugăciune. Nu mult după aceasta i s-a arătat în vis Sfânta Athanasia, care i-a spus: „Să ştii că după ce vor trece 40 de zile de Ia moartea mea, voi primi cele pe care Dumnezeu mi le-a pregătit." Zilele au trecut una după alta şi a venit cea de-a 40-a zi. însă, în acea zi, surorile nu au adus nimic pe potriva cinstirii celei adormite - cu rugăciuni, pomeniri şi milostenii -, căci, aşa cum se întâmplă adesea, ele s-au încurcat în numărarea celei de-a 40-a zile, socotind că aceasta va fi peste două zile şi două nopţi. In ajunul pomenirii, Sfânta Athanasia s-a arătat din nou egumenei şi i-a spus: „Pentru ce nesocotiţi cea de-a 40-a zi de la moartea mea? Pentru ce nu pregătiţi nimic pentru pomenirea mea, nici pentru a împărţi la săraci, nici pentru primirea de străini?" Egumena nu a ştiut ce să răspundă şi, plină de înfricoşare, s-a trezit. îndată a început să numere cu atenţie zilele, dându-şi seama că exact atunci era ajunul celei de-a 40-a zile. Şi îndată a rânduit panihidele de trebuinţă, iar ziua următoare a fost slujită o Liturghie solemnă pentru cea adormită. în timpul Liturghiei, două dintre cele mai vrednice monahii - care conduceau stranele din partea cea de-a dreapta şi cea de-a stânga - s-au învrednicit prin mila lui Dumnezeu să aibă o vedenie precum aceasta: doi preacu-vioşi şi cinstiţi bărbaţi, îmbrăcaţi în odăjdii preastrălucitoare, au intrat în biserică, având la mijloc pe preacuvioasa Athanasia. Ei s-au îndreptat spre Sfântul Altar şi au îmbrăcato pe ea în hlamidă împărătească înfrumuseţată pe de-a-ntregul cu pietre şi diamante preţioase şi au pus pe capul ei diademă împărătească. Arhimandrir Serafim Alexiev Articol preluat din cartea "Ce se intampla cu sufeltul din ceasul mortii pana in ziua a 40 a", Editura Sophia

Tâlcuind cuvântul Sf. Apostol Pavel, Pr. Ilie Cleopa spune într-una dintre predicile sale: “Noi credem că Iisus a murit şi a înviat. Şi, la fel credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce la învierea, cea de apoi, împreună cu El (I Tesaloniceni 4, 14). Căci dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom vieţui împreună cu El (Romani 6, 8; I Corinteni 15, 49). Cât despre cei morţi în credinţa în Iisus Hristos, ei nu sunt morţi ci adormiţi, aşa cum adevereşte Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură, care zice: Hristos a înviat din morţi, fiind începătura învierii celor adormiţi (I Corinteni 15, 20)..”- Predică la

Duminica a XXIV-a după Rusalii despre cei adormiţi în Hristos. Așadar, Biserica îi numeşte pe cei trecuţi în viaţa de dincolo „adormiţi". Biserica nu vorbește despre trecere într-o stare de nefiinţă, ci de trecere dintr-un mod de existenţă în alt mod de existenţă. “In neființă nu trece nimeni, pentru că neființa este neant, neantul este neant în sine, este nimic, nu este un mediu care să primească pe cineva din alt mediu. Iată deci o expresie cu desăvârșire agramată care se moștenește și în zilele noastre. Obișnuit spunem că cineva a trecut în viața de dincolo sau în viața de veci, care este un alt mod de existență. ” - Vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania. Mântuitorul, când ajunge în casa lui Iair a cărui fiica de numai 12 ani murise, spune: „Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme" (Luca: 8,52). Pe credinţa în nemurirea sufletului, în vieţuirea lui după despărţirea de trup, precum şi în Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos se întemeiază ceea ce numim în Biserica Ortodoxă cultul morţilor, grija pe care o poartă cei vii de a-i avea în rugăciunile lor pe cei mutaţi la Domnul. Grija și dragostea pentru cei adormiți se exprimă prin rugăciunile înălţate către Dumnezeu pentru aceştia, în cadrul Sfintei Liturghii și a Slujbei Parastasului. “Liturghia, parastasele, ecteniile pentru morți, milosteniile, faptele bune, metaniile, rugăciunile și căința, formula: „Dumnezeu să-i ierte!“, toate acestea merg sus, la acele suflete, și ele se folosesc. Prin urmare, aceasta este cea mai mare milostenie neștiută de mulți. Fă o Sfânta Liturghie, și vei face milostenie la sute de suflete, care se vor ușura și se vor odihni acolo, în lumea cealaltă.” – Avva. Efrem Filotheiul Pomeniri în postul Mare Un moment deosebit al anului liturgic în care îi pomenim pe cei adormiți este Postul Sfintelor Paști. În fiecare dintre cele șapte sâmbete ale Postului Mare, Biserica a rânduit Slujba Sfintei Liturghii urmată de cea a parastasului. “Rugăciunea pentru cei morți este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Ne rugăm lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei pe care noi îi pomenim și facem aceasta tocmai pentru că îi iubim. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos, Care este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruință asupra înstrăinării și lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferență între cei vii și cei morți. El este Viața și această Viață este lumina omului.” - Pr. Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“ A participa la aceste slujbe cu pomelnic și prinoase pentru sufletul celor trecuți la Domnul se mai numește în popor și a purta sâmbetele, și este o faptă de milostenie sufletească. “Şi precum în această viaţă, dacă cineva este prieten cu împăratul poate mijloci şi ajuta un vinovat, tot astfel şi cel care este prieten cu Dumnezeu poate mijloci la El prin rugăciunea sa şi astfel să mute pe morţii vinovaţi dintr-o “temniţă” în alta mai bună, dintr-o “celulă” în alta mai bună. Aşa cum îi uşurăm pe cei întemniţaţi cu sucuri răcoritoare etc., pe care le ducem atunci când îi cercetăm, tot astfel şi pe morţi îi uşurăm prin rugăciunile şi milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Rugăciunile credincioşilor pentru cei adormiţi şi parastasele sunt ultima posibilitate pe care le-o dă Dumnezeu celor răposaţi pentru a fi ajutaţi înainte de a se face Judecata de Apoi. După ea nu vor mai putea fi ajutaţi cu nimic… De aceea şi Biserica noastră are rânduiala parastaselor. Parastasele sunt cel mai bun avocat pentru sufletele celor adormiţi. Au puterea să scoată un suflet chiar şi din iad.” – Pr. Paisie Aghioritul Totuși, felul în care punem în practică buna noastră intenție, ne poate duce în ispită și păcat. Când accentul cade pe cantitatea și felurimea mâncărurilor oferite ca pomană, când căutăm să fim mai presus decât rudele și vecinii prin cheltuiala pentru parastas, când găsim mai important un obicei local decât o rânduială a Bisericii, riscăm ca pomana noastră să nu fie bine-primită de Dumnezeu. Coliva Sunt, de exemplu, zone

din țară unde este de neconceput ca de la parastas să lipsească coliva. Simbol al morții și al învierii prin exemplul bobului de grâu care trebuie mai întâi să putrezească pentru a da rod și a se înmulți, coliva este binecuvântată de preot și oferită spre veșnică pomenire la parastas. Dar sunt și zone geografice, în Ardeal de exemplu, unde coliva este rar întâlnită. O posibilă explicație ar fi aceea că românii ortodocși au fost mult prigoniți de Imperiul Austro-Ungar, mergându-se până la impunerea catolicismului și greco-catolicismului în multe zone, iar ortodocșii nu au putut să înrădăcineze obiceiuri cunoscute mai mult în Moldova și Muntenia. În prezent, în Ardeal, coliva este înlocuită cu un castronaș cu miez de nucă (ingredient de bază al colivei). “Grâul are semnificaţia lui, căci spune Scriptura: “Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune”. În lume sunt unii care se îngreuiază să fiarbă puţin grâu şi duc la biserică stafide, covrigi, colaci, ca să facă preoţii parastas. Dar în Sfântul Munte vezi nişte bătrânei, sărmanii, care la fiecare Sfântă Liturghie fac colivă pentru morţi şi pentru Sfântul pe care îl prăznuiesc pentru a primi binecuvântarea lui.” – Cuv. Paisie Aghioritul, “Viața de familie” Câte bordeie atâtea obiceiuri În Moldova și părți ale Munteniei, există obiceiul ca pentru sufletul celui adormit să se dea de pomană un set complet de haine, dar și cele necesare într-o casă: pat, masă, scaune, veselă etc. Mai mult, la termene dese și respectate cu strictețe, sunt alte obiceiuri: pomenirea la mormânt, unde se așterne o față de masă și se oferă un număr fix de colaci în formă de cruce, și un alt număr de colaci de formă rotundă. Se mai dau de pomană "peste groapă", o plapuma (sau o pătură), perne, o căldare cu apă, o găina vie etc. Toate acestea nu au încărcătura religioasă în sine, ci țin de o cutumă locală. Cu alte cuvinte, dacă în alte zone geografice aceste obiceiuri nu se practică, nu înseamnă că sufletul celui adormit nu este miluit cum se cuvine. Din păcate, aceste datini răzlețe sunt păstrate cu convingerea că așa trebuie, așa e bine, doar așa sufletul este mântuit. Aceasta este o încredințare greșită. Sigur, forma de cruce, sau cea rotundă dată colacilor, respectă o simbolistică religioasă, iar ținerea acestor obiceiuri nu este rea în sine, de aceea preoții nici nu refuză oficierea unor astfel de slujbe. Dar a judeca pe aproapele nostru care e mai sărman sau mai puțin informat cu privire la aceste datini locale că nu face la fel ca noi, a ne mândri cu felul în care organizăm noi parastasul și a ne compara cu ceilalți plusând cantitativ, este cu siguranță păcat al slavei deșarte și mândriei. O persoană din Moldova care participă la un parastas în Ardeal sau invers, are numeroase motive să fie uimită și contrariată. De fapt, rugăciunea pentru dezlegarea de păcate a celui adormit este cea care contează cel mai mult în fața lui Dumnezeu, iar ea este aceeași oriunde în spațiul ortodox românesc. Să nu ne împiedicăm de detalii și de gura lumii. Să nu renunțăm și să nu amânăm pomenirea morților de teamă că neavând destui bani, nu putem oferi și noi zeci de colaci, lumânări și mese bogate. “Milostenia nu se face doar cu lucruri materiale, ci mai mult cu lucruri duhovnicești. V-ați gândit vreodată să vă rugați pentru sufletele care sunt sub osânda lui Dumnezeu? Pentru aceste suflete cine se va ruga? În aceasta constă cea mai mare milostenie! Aceasta este milostenia cea mai înaltă, pe care poate s-o ofere creștinul.” - Sf. Efrem Filotheiul Miluim pe sărmani sau omenim neamurile? Să vedem în pomană cu adevărat șansa de a oferi ceva de folos unor suflete chinuite și sărmane, nu de etalare a posibilităților noastre financiare. Să chemăm la masa parastasului mai întâi pe cei flămânzi, singuri și bolnavi, să nu îi uităm pe afară până când sfârșesc oaspeții de seamă. Biserica este deseori judecată că investește în construcția de noi lăcașuri de cult în timp ce ar putea cheltui mai mult pentru săraci și

bolnavi. Dar noi, când ne vine rândul să facem o faptă bună, ce alegem mai întâi? Pe cel sărac căruia să îi facem cu adevărat bucurie, sau ținerea unui obicei local de a cumpăra zeci și sute de vase (cratițe, farfurii, pahare, tacâmuri) pe care le oferim unor persoane care oricum nu au nevoie de ele? Rânduielile bisericești nu prevăd nimic în privința numărului și cantității prinoaselor și fiecare poate da cât crede de cuviință. Trebuie păstrată însă măsura în tot ceea ce întreprindem, preocupându-ne mai mult de rugăciunea pentru sufletul celui decedat, decât de mese îmbelșugate. Să dăm de pomană orfanilor, văduvelor, bătrânilor singuri și bolnavi, persoanelor cu handicap și dizabilități, străinilor, celor care într-adevăr au nevoie și vor primi cu recunoștință darul. Responsabilități ale familiei celui adormit Familia celui răposat trebuie să se îngrijească să fie o atmosferă duhovnicească și meditativă la masa parastasului. Nu se va exagera cu servirea vinului, nu se va vorbi tare și nu îi va fi nimănui îngăduit să bea peste măsură. Un obicei greșit este și cel de a vărsa o picătură de vin din pahar în amintirea celui decedat. Tot familiei îi revine responsabilitatea de a se informa asupra perioadei liturgice în care se află Biserica la săvârșirea parastasului. În zilele de post, mâncarea de la parastas trebuie să fie de post, chiar dacă cel trecut la Domnul nu postea și prefera mâncarea de dulce. Ba, cu atât mai mult, am îndrăzni să spunem. Postirea unită cu rugăciunea celor rămași, îi pot ajuta dincolo de mormânt. "Împărăția lui Dumnezeu spune Sfântul Apostol Pavel - nu este mâncare și băutura" (Romani 14, 17). Nimic din ceea ce oferim ca ofrandă materială nu ajunge la cel adormit, acesta nu mai mănâncă și nu mai bea în viața de dincolo, de vreme ce s-a despărțit de trup. Ceea ce ajunge al cel adormit, este mila lui Dumnezeu care vede dragostea, dărnicia și discernământul cu care oferim cele materiale spre pomenire. Lumânările Un alt aspect demn de semnalat este acela al lumânărilor folosite la parastas. Ele sunt o jertfă care pre-închipuie lumina Învierii și viața veșnică, drept care trebuie să fie curate. Se va evita cumpărarea lumânărilor din afara bisericilor, deoarece în majoritatea cazurilor fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserica, folosindu-se deșeuri petrolifere și diverși înlocuitori care prin ardere provoacă fum înecăcios și toxic. Pe lângă afumarea picturii bisericești, lumânările de proastă calitate picură pete de ceară greu de eliminat de pe covoarele și aleile bisericii. Parastas individual și de obște “Când se întâmplă să fie mai mulți răposați în biserică, în același timp, nu refuza dacă cineva propune ca slujba să se săvârșească pentru toți la un loc. Căci este chiar mai bine ca o înmormântare să se slujească pentru doi sau mai mulți răposați în același timp: rugăciunea tuturor celor adunați acolo va fi mult mai vie decât dacă s-ar sluji de mai multe ori, succesiv, în mare grabă, cu neatenție și cât mai pe scurt, pentru fiecare separat; pentru că fiecare cuvânt al rugăciunilor pentru cel răposat este ca un strop de apă dat unui om însetat. Să ne îngrijim de cei care au plecat în lumea de dincolo înaintea noastră, ca să putem face pentru ei tot ce ne stă în puteri, având în minte că Fericiți sunt cei milostivi, că aceia se vor milui!”–Pr. Serafim Rose, “Sufletul după moarte” Învățătura Pr. Rose este aplicabilă și în cazul parastasului la diferite termene de la trecerea la Domnul. Parastasul nu trebuie să fie mereu individual, căci Dumnezeu nu judecă precum noi, oamenii, preferențial și exclusivist. Dimpotrivă, comuniunea în rugăciune și împreună suferința pentru pierderea celor dragi sunt mai plăcute înaintea lui Dumnezeu. Unii cred în mod greșit că până la parastasul de 40 de zile nu este bine să se mai facă nicio pomenire. Dacă înaintea celor 40 de zile se întâmplă să fie o Sâmbătă a Morților cu parastas de obște la biserică, aceste familii aleg să nu participe.

Ele privează sufletul celui adormit de dezlegări și ușurare în viața de apoi. La fel se întâmplă când familia crede că și-a făcut datoria creștinească față de cel răposat pomenindu-l o dată în fiecare an, la o dată apropiată de cea a morții. Aceste familii, în mod greșit, nu consideră necesar să participe și la alte pomeniri de obște rânduite de Biserică. Un alt caz care vădește ancorarea întru cele formale, este insistența unor familii de a face parastas individual pentru cei adormiți chiar într-o astfel de Sâmbătă a Morților, dar la o altă oră, separat de parastasul obștesc. Cum putem ajuta cu adevărat pe cei adormiți Sfântul Ioan Gură de Aur detaliază sensul milosteniei şi al rugăciunilor făcute pentru cei adormiţi: "Cum şi în ce mod îi putem ajuta? Să ne rugăm pentru cei morţi, punând şi pe alţii să se roage şi dând milostenii pentru sufletele lor. Căci nu degeaba s-a rânduit de către Apostoli ca să se facă pomenirea la Sfintele şi înfricoşătoarele Taine pentru cei mutaţi de la noi; au ştiut ei că mult folos vor avea, mult ajutor vor căpăta. Pentru că atunci întregul popor stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu când clerul întreg se roagă, când înfricoşata Taină stă de faţă, apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu rugându-L pentru ei?" Parastasul cel mai bun dintre toate pe care îl putem face pentru cei morţi este viaţa noastră petrecută cu luare aminte, nevoinţa pe care o facem pentru a ne tăia neputinţele şi a ne curăţa sufletul. Pentru că dezlipirea noastră de lucrurile materiale şi de patimile sufleteşti, pe lângă faptul că ne pricinuieşte nouă uşurare, are ca rezultat şi uşurarea sufletelor celor adormiţi din tot neamul nostru. Cei adormiţi se bucură atunci când un urmaş de-al lor se află lângă Dumnezeu. Dacă noi nu suntem într-o stare duhovnicească bună, atunci suferă părinţii noştri adormiţi, moşii şi strămoşii şi tot neamul nostru. „Uită-te ce nepot am făcut!" spun ei şi se mâhnesc. Dacă însă suntem într-o stare duhovnicească bună, se bucură pentru că şi ei au contribuit la naşterea noastră, iar Dumnezeu într-un anumit fel este obligat să-i ajute. Adică ceea ce va da bucurie celor adormiţi este străduinţa noastră de a bineplăcea lui Dumnezeu, astfel încât să-i întâlnim în Rai şi astfel să trăim cu toţii împreună în viaţa cea veşnică. Prin urmare merită osteneala să lovim în omul nostru cel vechi ca să se facă nou, astfel încât să nu se vatăme nici pe sine, nici pe ceilalţi oameni, ci să se ajute atât pe sine însuşi, cât şi pe ceilalţi, fie ei vii sau morţi. – Cuv. Paisie Aghioritul, Viața de familie “Tot ceea ce facem pentru aproapele nostru vom primi de la Dumnezeu. Dacă vom ierta, El ne va ierta, daca vom iubi, El ne va iubi, daca vom fi milostivi si El ne va fi milostiv. Dacă nu-l osândim pe om, nici Dumnezeu nu ne va osândi. Toate se vor întâmpla la fel. Ceea ce vom dărui vom și primi înapoi!”- Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovnicești - See more at: http://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/658/parastasul-%E2%80%93-rug%C4%83ciunemilostenie-sau-osp%C4%83%C8%9B#sthash.cI3iIZi0.dpuf

de exemplu noi am vorbit cu preotul inainte de cele 40 de zile si preotul a zis ca ceea ce conteaza e slujba in biserica si slujirea hainelor de pomana cat si a mancarii de la praznic, asa ca la cimitir

putem merge singuri ulterior cu sticla cu vin amestecat cu ulei etc... am facut asa....s-au ofuscat nemaurile ca era musai sa mergem la cimitir cu preot si cu alea obiceiuri..galeti, prosoape date de pomana peste mormant ...si nu mai tin minte cate alea in vazul lumii...preotul a spus ca sunt obiceiuri laice si ca nu au legatura cu drumul sufletului celui decedat.... nici mesele intinse si copioase nu au a face cu spiritualitatea dar macar daca cei de la praznic pomenesc numele decedatului inainte de a incepe sa bage in gura se cheama ca pomana si-a atins scopul....adica "pomenirea mortului"... asta le-a comunicat preotul celor de la praznic, pentru ca au fost persoane care luat "atitudine" in fata lui incercand sa ne arate cu "degetul"

ps. la 40 de zile nu cred ca exista taxa la biserica, trebuie mers din timp (cel putin o saptamana inainte sau poate chiar doua) si anuntat ca aveti praznic de 40 de zile in ziua X, apoi cand se merge la biserica ptr slujba cand se da liturghie se scrie pe pomelnic numele pomenitului si ca e pomenit la 40 de zile si ii si spuneti preotului ca azi aveti pomenirea de 40 de zile, trebuie sa stie; pentru cat se da la preot ca vine acasa sau si la cimitir vorbiti cu persoana de la lumanari sau cu dascalul, daca ei va spun ca trebuie vorbit direct cu preotul , faceti cum spun ei