Dupa Melci 4p4e5b

Poezia "Dupa melci", publicata in 1921, face parte din ciclul poemelor initiatice, in care procesele de cunoastere tind sa redobandeasca valoarea actelor primordiale, cand incantatiile magice aveau putere creatoare. Printr-o privire de ansamblu, se remarca mai multe secvente tematice in structura poeziei: imaginea unei comunitati arhaice, in care copilul, prin tipologia celui ales, repeta procese de cunoastere fundamentale; nivelul mitic, al realitatii primordiale, atemporale, in care se patrunde prin invocatie magica; dezlantuirea puterilor primordiale, pe care, intr-o adevarata noapte valpurgica (Marin Mincu), ucenicul vrajitor nu le mai poate stapani; esecul repetarii invocatiei magice pentru ameliorarea raului comis printr-un proces inadecvat de cunoastere. s7s4618sm59qgu Proiectia in spatiul magic este sustinuta prin forma baladesca a discursului poetic. Mai intai apare copilul nazdravan, care iese in lume, prin selectie succesiva, aparent mai putin inzestrat de natura: "Dintr-atatia frati mai mari:/ Unii morti/ Altii plugari;/ Dintr-atatia frati mai mici:/ Prunci de treaba,/ Scunzi, peltici,/ Numai eu. rasad mai rau/ Mai nauc, mai natarau/ Dintr-atatia (prin ce har?)/ Ma brodisem sui, hoinar." Iesirea din rand, din matca, arata nevoia de compensare a fiintei, de implinire, prin cunoastere adanca, prin intrare in orizontul nevazut al lumii, in vremurile mitice, ale creatiei primordiale. Reconstituirea hartii mitologice determina o adevarata aventura, in care copilul, lipsit de capacitatea de intelegere transcendenta, rateaza cu usurinta, prin predestinare: "Eram mult mai prost pe-atunci...".

Prima secventa a poeziei figureaza o lume cu tenta de atemporalitate, arhaica, in fapt una ludica, populata de "tanci ursuzi", "desculti si uzi", "Fetiscane/ (Cozi plavane)", prezentate in registru comic: "infasate-n lungi zavelci/ O porneau in turma bleaga". Impresia este de alcatuire intamplatoare a universului social, fapt sugerat de impactul expresiv al sintagmelor "turma bleaga", "tarla noastra de pitici", pentru care explorarea lumii are scop initiatic, de cunoastere precoce, prin insistenta asupra cadrului spatio-temporal precizat in ipostaze primavaratice, "de Paresimi", "prin Faurar", "la sfintii Mucenici", si mai ales prin simbolistica unui cules arhaic de "Ierburi noi, craite, melci...". Bordeiul "umed", simbol al grotei stravechi, semnifica o resuscitare a principiului increatic originar. Faptul ca perceptia lumii se realizeaza in registru ludic traduce intentia poetului de a recrea lumea sub semnul inocentei infantile, care "mentine treaza sensibilitatea pentru revelarea adevarurilor primare" (Marin Mincu).

Trecerea de la real la ireal se realizeaza prin intermediul unui totem, melcul, o fiinta cu o

simbolistica profunda, aceea a Increatului ascuns in spirala cochiliei, simbol al temporalitatii proiectate spre infinit. Granitele realului se rup, in fata intruziunii legilor transcendente, puse in miscare, prin descantec, de copilul inocent, devenit ucenic vrajitor. Melcul apare ca un pretext de a reconstitui lumea vegetala perfecta, de a o transforma dupa dorinta copilului. O voce tainica, incantatorie, ademeneste "melcul bland", situat in mormantul "de foi ude,/ Prin lastari si vrejuri crude", pe care omul vine "sa-! dezgroape", adica, prin vocatie demiurgica, sa trezeasca spiritul ascuns al Increatului. Prin invocarea unui totem, copilul se joaca, fara a-si da seama de fragilitatea formelor biologice, cu acest ghem de viata, incercand sa descopere, prin dezghiocarea lui, intregul univers: "— Melc, melc,/ Cotobelc,/ Ghem vargat/ Si ferecat;/ Lasa noaptea din gaoace/ Melc natang, si fa-te-ncoace." Melcul, prin insasi existenta sa retrasa, reprezinta o ordine naturala care nu trebuie deranjata, ci ocrotita, pentru ca, in caz contrar, se ajunge la tulburarea ordinii generale, a ierarhiei cosmice, consecintele rasfrangandu-se negativ, in caz de esec, asupra initiatului. Copilul joaca aici rolul unui ucenic vrajitor care dezlantuie fortele negative ale adancurilor, fara posibilitatea de a le mai opri. Planul ireal al existentei presupune aparitia fantasmelor si a fantomelor, a varcolacilor si a babelor stirbe, a tuturor intruparilor grotesti ale tenebrelor. Asistam la o manifestare de bolgie dantesca, la crearea unei atmosfere fantastice, tenebroase, in genul romanticilor germani, ca

Hoffmannsthal, Tieck sau Goethe. Aici, fantasticul desemneaza un univers al imaginatiei infantile, creat prin invocarea lumii magice, nepatrunse. O data cu venirea serii, din orizontul intunecat, misterios, al lumii, apar fiinte infernale, "nazdravana de padure", "capcauni", pe care ii privesc piezis "ochi bubosi", ca in tablourile suprarealiste. Toate epitetele sugereaza deplasarea spre sarja, spre baroc, prin acel principiu binecunoscut, "eblouir Ies yeux": "Nazdravana de padure/ Jumulita de secure,/ Scurt, furis/ inghitea din luminis./ Din lemnoase vagauni,/ Capcauni/ ii vedeam piezis/ Cum casca/ Buze searbade de iasca;// Si intorsi/ Ochi bubosi/ innoptau sub frunti pestrite/ De paroase,/ De barboase/ Joimarite". Pana si "o gusata cu gateji" apare ca o fiinta ce semnifica efectele unei mutilari fizice, fara potentialitate estetica superioara, imaginea parand sa apartina, in cele din urma, unui demon: "Chiondoras/ Cata la cale;/ De pe sale,/ Cand la deal si cand la vale,/ Curgeau betele taras./ Iar din plosca ei de guse/ De matuse/ Un taios, un aspru: harrsi..." Lumea creata de un demiurg fals, fara puterea de a o stapani, este diforma, un bestiar al formelor izvorate dintr-o imaginatie terifianta, amplificand spaimele existentiale ale copilului neexperimentat. Sunetele sunt, la randul lor, aspre, impresionand neplacut time, intr-un tremur al fiintei care scapa in cele din urma cu fuga: "- Plans prelung cum scoate fiara./ Plans dogit,/ Cand un sarpe-i musca gheara,/ Muget aspru si largit/

De vuia din funduri seara.../ Mi-a fost frica si-am fugit!" Degringolada elementelor naturii este starnita de tulburarea ordinii magice: "Toata noaptea viscoli.../ inca bine n-ajunsesem/ Ca porni, duium, sa vie/ O vifornita tarzie/ De Paresimi.". Retragerea din fata avalansei hibernale este benefica pentru copil: "Si trudit,/ Langa vatra prigonit/ Privegheam prelung taciunii". Viul, om sau melc, este incapabil sa reziste furiilor naturii, intr-un moment in care puterile magice au scapat din stapanirea omului: "Melcul, prost, incetinel?/ Tremura-n ghioaca, varga." Natura se dezlantuie acum, in plan real, in toata urgia sa: "Podul lumii se surpase", rand pe rand apar personaje mitologice, baba Dochia insasi se tulbura de "guri spurcate" ce "sufla-n vant", stand intr-un salas atemporal, ferita de vijelie. Noaptea este singulara prin manifestare: "Hei, e noaptea-aceea, poate!", [noaptea hotarelor dintre lumi, indemnand la somn, in asteptarea consumarii evenimentului declansat de tulburarea Increatului. In cele din urma, in a treia parte a poeziei, vraja se destrama, ordinea reala revine in matca prestabilita, soarele se reinstaureaza, dominand peisajul tulburat al noptii Joimaritelor. Printr-o simetrie subtila, se produce deplasarea in sens invers, de la ireal la real, in spatiul comun, al faptelor si gesturilor lipsite de stralucire. Singura si eterna, in acest spatiu, este natura, ramasa neschimbata in orizontul cosmic, proiectata in timpul fantastic al unei nopti valpurgice. Natura, din

care omul s-a retras la vreme, reprezinta chiar timpul primordial, ipostaziat in manifestari neasteptate. Copilul, transformat in ucenic vrajitor, incearca sa patrunda in aceste taine, intr-o realitate sacra, a magilor eminescieni sau a inteleptilor indieni, prin accesarea variabilelor lumii reale. Fenomenul de "camuflare a sacrului in profan", de care I vorbea Mircea Eliade, se destainuie in aceasta alegorica inlantuire a faptelor: copilul prinde acele "puncte de confluenta" ale sacrului disipat in profan, pentru a deschide, prin descantec, portile taramului celuilalt, magic. in schimb, inevitabilul s-a produs: melcul a murit, "scorojit" de apasarea frigului, iar limba ii este "vanata, sucita". Crucificarea melcului, ca principiu al biologicului, este totala: el este prins, in "zale reci", de o "nuia", iar "o frunza moarta" ii tine loc de mormant. Un tablou al unei morti cotidiene, fara putere de resurectie. Copilul, tulburator al linistii de la inceputuri, este incapabil sa resusciteze melcul, sa-i dea din nou viata: "— Melc, melc, ce-ai facut/ Din somn cum te-ai desfacut?/ Ai crezut in vorba mea/ Prefacuta... Ea glumea!" in postura unui demiurg spontan, improvizat, copilul incearca in zadar sa redea viata fragilei fiinte: puterea suprema, de nastere si de viata eterna, apartine demiurgilor autentici, nu inselatori sau improvizati. Un fenomen atat de simplu ca moartea nu poate fi eliminat de fiinte cu o putere magica redusa, instinctiva. De aceea, carcasa materiala a melcului se sfarama cu zgomot: "Doua coarne de argint,/ Rasucit sa faramara." Amintirea acestei incercari, de a dezlantui

magicul, divinul, salasluieste de acum numai in memorie: melcul este luat si conservat in podul casei, iar timpul se asterne asupra faptelor tragice, situate treptat intr-un trecut indepartat: "— Iarna coarnele se frang,/ Melc natang,/ Melc natang!" Epitetul de "natang" poate fi extins, prin extrapolare, asupra intregii lumi biologice, incapabila de a redobandi nemurirea initiala. Prin urmare, in poemul "Dupa melci" asistam la o reiterare, in forma ludica, a mitului nemuririi, al lui Ghilgames, din epopeea akkadianosumeriana. t

Teme si motive ale poeziei "Dupa melci" • Animalul-totem, capabil de a descatusa fortele magice ale naturii. • Motivul ucenicului vrajitor, incapabil sa mai stapaneasca fortele magice pe care singur

le-a descatusat. • Noaptea valpurgica, intalnita si la Vasile Alecsandri, in "Noaptea Sfantului Andrii", sau la Mihai Eminescu, in "Strigoii", tema romantica exemplificata pe larg in poezia "Lenore", de Gottfried August Biirger. • Cosmologia profunda a matrixului spatio-temporal, reflectat la suprafata de lumea reala, aparent banala: copilul acceseaza vectorii spatiali si temporali, pentru a dezlantui aceasta urgie a noptii pline de vrajitoare si demoni. • Degradarea existenta in cazul bestiarului demoniac; barocul explicitat in aceste situatii. • Alunecarea intre spatiul real si cel ireal, dupa ce inghetul de peste noapte dispare. • Incapacitatea copilului de a repeta actul hierofanic de trezire la viata a unei fiinte moarte. • Finalul dramatic, de retragere din sfera universului magic in sfera ludica, intr-un decor primavaratic, solar.

Despre Dupa melci alte articole, referate, eseuri si sinteze literare

Dupa melci - revelatiile logosului Ion Barbu, placheta de versuri Dupa melci, 1921 - Particularitati stilistice

Dupa melci - revelatiile logosului de Ion BARBU

Ion BARBU Dupa melci Balada Dupa melci apartine celei de-a doua etape a creatiei barbiene, constituindu-se intro sinteza fericita a inspiratiei folclorice cu traditia livresca, ce consacrase deja balada ca specie a literaturii culte, o imbinare paradoxala intre tema jocului, specifica varstei inocente, si gravitatea morale^) ce vizeaza insasi conditia umana. Datorita acestei complexitati structurale si semantice, textul a generat multe controverse de-a lungul timpului, incepand cu anul aparitiei sale (1921), sub forma unei plachete ilustrate ca o carte pentru copii, cand insusi autorul a fost iritat de lipsa de intelegere a editorului. Polivalenta interpretarilor, modurile diferite de receptare a textului probeaza, de fapt, valoarea deosebita a acestuia. Oricum, poezia reprezinta primul succes mare al scriitorului, intr-o vreme cand in literatura romana nu patrunsese inca definitiv filonul folcloric. / Tema fundamentala pare a fi cuvantul si capacitatea magica a acestuia de a schimba fata realitatii si de a influenta devenirea individului, jin structura de suprafata este o poezie pentru copii, deoarece personajul principal, un copil, traieste o experienta ce-i modeleaza sensibilitatea, il face sa intrevada o lume ascunsa ochiului obisnuit^ care-i tulbura linistea sufleteasca si optimismul specific varstei.[in structura de adancime insa, Dupa melci este o poezie de cunoastere, o drama a descoperirii treptate si dureroase a puterii nebanuite a cuvantului, a stihiilor unei naturi imprevizibile si ostile oricarei incercari de rasturnare a ordinii prestabilite.)

Poemul este structurat in trei capitole, marcate cu cifre romane, insa coerenta interioara a textului ne indreptateste sa identificam patru parti, simetric armonizate, in ritm alert, trohaic, cu lungimi si scurtimi ce sugereaza masura versului popular, parca transcriind emotia febrila a copilului ce e cu gandul numai afara. Persoana I este cea mai potrivita alegere pentru exprimarea tulburatoarelor revelatii si uimiri ale constiintei copilului, care se exteriorizeaza prin exclamatii si interogatii, prin folosirea cu rol stilistic a semnelor de punctuatie, indeosebi a punctelor de suspensie. Subiectul evolueaza pe momentele clasice, intr-un crescendo al trairii si al perceptiei adevarului ce ne dezvaluie ingenuitatea si curiozitatea copilului. Dupa ce fixeaza spatiul (lumea satuluI) si timpul intamplarii (primavara devremE), intr-o tonalitate umoristica si autoironica, scriitorul se opreste asupra schemei epice propriu-zise, surprinsa in elementele ei fundamentale. Simtind mirosul unei primaveri timpurii, „Tanci ursuzi,/ Desculti si uzi/ Fetiscane (Cozi plavanE)" pornesc cu totii spre padure intr-o pornire expansiva de a tatona semnele anotimpului atat de asteptat, satui de aerul inchis si umed al bordeiului. Oprirea la melc se explica prin tainica posibilitate de comunicare cu natura a copilului, caci mica vietate astepta „Omul sa-1 dezgroape", sa oficieze iesirea din letargie la viata, trecandu-1 dintr-un anotimp in altul. Stiut fiind faptul ca in copilarie planul fabulosului acopera o parte a realitatii, protagonistul asculta soapta gandului care ii spune

taina melcului. , Descantecul, cu sonoritatile lui melodioase, ca o poezie a puritatii inefabile, constituie acum o invocare a fiintei sa iasa din nefiinta, amintindu-ne de mitul oului sau al increatului si, de asemenea, de cel al genezei/Functiile descantecului in folclor, asociat de obicei cu anumite ritualuri magice, tin de indepartarea raului, a bolii, a necazurilor din familie, a calamitatilor naturale, de dobandirea dragostei, de anularea unui blestem, de readucerea in prezent a unui disparut etc. Descantecul copilului, rostit in inconstienta varstei, are de aceasta data un rol revitalizant, de trezire la viata a unei vietati adormite, ascunsa de frigul iernii. El este si un elogiu adus primaverii prin metaforele sublime in simplitatea lor: „Si agata la festile/ Ciufulite de zambile/ Sau la fir de margarim/ inzauatul tau argint" ; „Tipareste brau de bale". Asezat in genunchi pe pamantul reavan, copilul asteapta ivirea melcului, insa pe seara se porneste vantul, joimaritele sunt prezente, nalucirile noptii se inghesuie si „o gusata" fioroasa se apropie, speriindu-1 pe baiatul care fuge acasa: „Mi-a fost frica si am fugit". E o lume a miturilor cosmice, nedescifrate inca, ca si in cazul Dochiei cu multele ei cojoace. Cuvintele vrajesc, amagesc, aparentele sunt inselatoare, astfel incat mintea cruda a copilului inventeaza fiinte ciudate, ireale, terifiante, care ii coplesesc imaginatia si-1 inspaimanta. in partea a Ii-a se dezlantuie noaptea cu spectrele ei, cu viscolul dusmanos si cu poezia nesfarsita si alba a iernii. in caldura caminului parintesc, langa „focul vartos", copilul uita de mica vietate iesita de sub zapada. Cand isi aminteste, invoca vantul primaverii si-1 roaga sa nu-1 nimiceasca pe melc. Amintirea apasa firesc memoria copilului si el merge agitat la geam sa vada prapadenia de afara, ce ia aspectul caderii de „Albicioase/ Ori foioase/ cep de borangic".

in partea a IlI-a se revine la planul exterior, al naturii, copilul iesind sa vada ce s-a petrecut cu melcul. Descantecul, poezia nasterii vietii din prima parte se transforma acum in bocet, in imn al mortii. Traseul dintre cele doua forme de manifestare a spiritului, descantecul si bocetul, este unul al suferintei, al descoperirii mortii, al constientizarii puterii cuvantului si, astfel, al maturizarii treptate. Este o experienta ce rezuma in cateva clipe un intreg ciclu existential. „Cu-nsutite griji" copilul il aduce leganat acasa si-1 asaza in^pod sa-i fie aproape, ca un martor al dobandirii constiintei de sine. Jocul echivaleaza, in Dupa melci, cu un ritual al initierii, o formula sintetica ce se naste din sublimarea unei intregi filosofii populare asupra sensurilor vietii si ale mortii. Alexandru Piru, vorbind de „alchimia limbii" si de „arta combinatorie esoterica", observa ca „Ion Barbu apeleaza la descantece si bocet, imaginand un copil atras de miracolul vietii trezite la chemarea magica, inainte de vreme, si compune un poem de mare candoare, o capodopera pe tema inocentei si a fragilitatii"?) Sursele populare sunt vizibileHa toate nivelurile textului, desi Dinu Flamand arata ca „Dupa melci este si poem folcloric numai cat e necesar sa se simta delimitarea de «pastisul folcloric», pe care Barbu il repudia vehement". Corespondenta intima a fiintei umane cu natura, tema prin excelenta populara, este sugerata prin prezenta descantecului, a bocetului, a vechilor denumiri ale lunilor (FauraR) si a postului Pastelui (ParesimI), a unor personaje nascute din fantezia copilului crescut intr-un spatiu al povestilor si al legendelor (Mos Ene, Baba Dochia, Joimaritele, Capcaunii, Muma-PaduriI), precum si a unui vocabular specific, arhaic si popular („vaicara", „damb", „zavelci", „plavane", „tarla" etC). Toate aceste elemente au rolul de a crea o atmosfera tipica lumii rurale, unui univers autohton si plin de ecouri mitico-simbolice. Poemul este o sinteza a celor trei genuri literare, fiecare fiind reprezentat prin aspecte ce tin atat de forma, cat si de continut. Lirismul este vizibil mai intai la nivelul emotiei, al trairii si al transmiterii directe a celor mai intime sentimente omenesti, apoi la acela al limbajului, expresiv, bogat in figuri de stil si in imagini artistice: enumeratii („Unii morti,/ Altii plugari/ Prunci de treaba,/ Scunzi, peltici"), repetitii („Melc natang,/ Melc natang"), epitete („nazdravana de padure", „jar straveziu", „vifornita tarzie", „melc prost natang bland incetinel somnoros"), comparatii („plans prelung cum scoate fiara", „umbre dese ca paunii", „o nuia ca un hingher"), personificari („iarna

leapada cojoace", „padurea inghitea din luminis"), metafore („pietrisul de albine", „zid de var", „sul lung de har") etc. Dramaticul este prezent prin lamentatia din monologul copilului, prin finalul tragic al melcului, prin intentia dialogului, prin viziunea scenica, regizorala a autorului. in sfarsit, fiind vorba de o balada, intreg materialul lirico-dramatic este imbracat in formele epicului, intr-un subiect coerent, cu personaje intre care se stabilesc relatii si care savarsesc actiuni prezentate in cronologia lor. Observam, de asemenea, abundenta vetrbelor, care confera actiunii, chiar daca simbolice, mult dinamism. In ciuda faptului ca a fost considerat, ca toate creatiile din etapa baladica si orientala, o recreatie poetica premergatoare marilor creatii din perioada ermetismului, poemul Dupa melci ramane un model de virtuozitate artistica, de sensibilitate si de exprimare simpla, netrucata, a spiritului ludic.