Rezumat Fram Ursul Polar 2965s

Bradul de Vasile Alecsandri

Sus pe culme, bradul verde, Sub zapada albicioasa, Printre negura se pierde Ca o fantasma geroasa Si priveste cu-ntristare Cum se primbla prin rastoace Iarna pe un urs calare, Iarna cu sapte cojoace. El se scutura si zice: "In zadar tu, vrajitoare, Aduci viforul pe-aice, Aduci zile fara soare. In zadar ingheti pamantul, Ucizi florile si stupii Si trimiti moartea cu vantul Si trimiti foamea cu lupii. In zadar a ta suflare Apa-n rauri o incheaga, Sterge urma pe carare Si de mine m-i leaga. In zadar aduci cu tine Corbul negru si pradalnic Si din codrii cu jivine Faci sa iasa urlet jalnic. In zadar, urgie cruda, Lungesti noaptea-ntunecoasa Si, razand de-a lumii truda, Scurtezi ziua luminoasa. In zadar imi pui povara De zapada si de gheata. Fie iarna, fie vara, Eu pastrez a mea verdeata!"

Iarna vasile alecsandri

Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zapada, Lungi troiene calatoare adunate-n cer gramada Fulgii zbor plutesc in aer ca un roi de fluturi albi, Raspandind fiori de gheata pe ai tarii umeri dalbi Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara! Cu o zale argintie se imbraca mandra tara; Soarele rotund si palid se prevede printre nori Ca un vis de tinerete printre anii trecatori. Tot e alb, pe camp, pe dealuri, imprejur, in departare, Ca fantasme albe plopii insirati se pierd in zare Si pe-ntinderea pustie, fara nume, fara drum, Se vad stelele pierdute sub clabucii albi de fum. Dar ninsoarea inceteaza, norii fug, doritul soare Straluceste si desmiarda oceanul de ninsoare. Iat-o sanie usoara care trece peste vai... In vazduh voios rasuna clinchete de zurgalai

Miezul iernii Vasile Alecsandri

În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit, Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare. Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios Ca înaltele coloane unui templu maiestuos, Şi pe ele se aşează bolta cerului senină, Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină. O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare. Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas; Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas; Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată... E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

VISCOLUL Crivatul din miaza-noapte vajae prin vijelie, Spulberand zapada-n ceruri de pe deal, de pe campie, Valuri albe trec in zare, se aseaza-n lung troian Ca nisipurile dese din pustiul african. Viscolul framanta lumea! … Lupii suri ies dupa prada, Alergand, urland in urma-i prin potopul de zapada. Turmele tremura; corbii sbor vartej, rapiti de vant Si rachitele se-ndoae lovindu-se de pamant. Sbieret, raget, tipat, vaet, mii de glasuri spaimantate Se ridica de prin codri, de pe dealuri, de prin sate, Si-ndeparte se aude un nechez rasunator … Noaptea cade, lupii urla … Vai de cal si calator! Fericit acel ce noaptea ratacit in viscolire Sta, aude-n camp latrare si zareste cu uimire O casuta dragalasa cu ferestrele lucind, Unde dulcea ospatie il intampina zambind! SFARSITUL IERNII S-a dus zapada alba de pe intinsul tarii, S-au dus zilele Babei si noptile vegherii, Campia scoate aburi; pe umedul pamant Se-ntind carari uscate de-al primaverii vant. Lumina e mai calda si-n inima patrunde; Prin rapi adanci zapada de soare se ascunde. Paraiele umflate curg iute sopotind, Si mugurii pe creanga se vad imbobocind. O, Doamne! iata-un flutur ce prin vazduh se pierde! In campul vested iata un fir de iarba verde Pe care-ncet se urca un galben gandacel, Si sub a lui povara il pleaca-ncetinel. Un fir de iarba verde, o raza-ncalzitoare, Un gandacel, un flutur, un clopotel in floare, Dupa o iarna lunga s-un dor nemarginit, Aprind un soare dulce in sufletul uimit!

SANIA Zi cu soare, ger cu stele!… Hai, iubită, la primblare. Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare; Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strâmtă pentru doi… Tu zâmbeşti?… Zâmbirea-ţi zice că e bună pentru noi. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania uşoară care lasă urme albe. Surugiul chiuieşte; caii zboară ca doi zmei Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei. Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare Se văd insule de codri, s-aud câini la vânătoare, Iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar Saltă-o veveriţă mică pe o creangă de stejar. Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie; Crengile-aninate-n cale ning steluţe şi se-ndoaie. Iată-o gingaşă mlădită cu şirag de mărţişori… Tu o rupi?… Ea te stropeşte cu fulgi albi răcoritori.

La gura sobei Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte. Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni. Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur; Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur; Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi. Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume, Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume; Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai ... Nu departe stă Pepelea, tupilat în ilori de mai. Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă E Ileana Cosânzeana! ... în cosită floarea-i cântă. Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit, Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!

Fram, Ursul Polar de Cezar Petrescu

Cap. I: „O reprezentaţie de adio la Circul Struțki în iarna anului 1924" Pentru ultima dată în acel oraş, Miss Ellian se prezenta în arena circului Struțki, cu cei 12 tigri de Bengal şi apoi dând reprezentaţie şi Fram, Ursul Polar. Pentru spectatori, totul este o distracţie, care îi ţine cu sufletul la gură. Pentru tigri, e altfel. Ei se gândesc - după cum spune autorul - la pădurile din care au fost luaţi. Nu le place să execute comenzile dresoarei cu privirea verzuie şi poruncitoare... Dar nu au încotro. Trebuie să execute tot, după cum şi dresorii trebuie să dreseze, ca să se îmbogăţească nu ei, ci „fiara cea mai fioroasă şi mai nesăţioasă din tot circul", adică directorul circului... Tigrul care trebuie să deschidă botul, pentru ca miss Ellian, dresoarea, să-şi pună capul în gura lui - pe nume Rajah - visează „o pădure cu frunze late, cu desişuri nepătrunse, cu liane spânzurate până în pământ", în care dresoarea să fie o simplă pradă. Dar nu se întâmplă nimic îngrozitor, tigrul nu o muşcă pe dresoare, iar spectatorii dau drumul ropotelor de aplauze... Cap. II: „Fram face nazuri" Pe lângă celelalte numere din spectacolul de circ, trebuia să fie şi rolul lui Fram, Ursul Polar. El nu avea nevoie de îmblânzitor! Intra pe două labe, saluta, mergea pe bicicletă, şi câte altele. Singur. El era cel mai iubit. El nu producea spaimă, ca alte numere, precum tigrii, de exemplu, sau precum echilibriştii, ci destindere, amuzament şi uimire. Un urs uriaş, dar atât de blând! Care se mulţumea cu aplauzele! Şi iată că tocmai în seara de adio, Fram nu mai apărea! Spectatorii erau foarte-foarte nemulţumiţi şi strigau întruna: „Vrem Fram!", iar cei peltici: „Vlem Flam!" Până la urmă, Fram vine pe scenă, stând gânditor, fără să mai execute nimic. Un bunic din sală îi explică nepoatei (Lilica) ce se întâmplă cu Fram: „L-a ajuns ceasul când nu mai e bun de nimic. Aşa se întâmplă cu toţi urşii albi..." Fram şi-a luat rămas bun, apoi, în patru labe, ca un animal oarecare, a plecat spre cuşca sa. Petruş, un spectator, băieţel, a ascultat explicaţiile bătrânului, cu tristeţe şi cu milă.

Cap. III: „După ce a plecat circul"

Petruş a rămas cu gândul la Fram. E iarnă şi din zăpadă el nu vrea să construiască un om de zăpadă, ci un urs alb. Iar de sărbători, ar dori drept cadou o carte despre urşii polari. Alţii, din jurul lui şi din oraş, au uitat de Fram. El însă - vrea să se facă explorator polar. Fetiţa de la circ, Lilica, a răcit şi se crede miss Ellian în delirul febrei, numai că dresează doar... pisica. Circul a plecat în altă ţară. Dar Fram nu mai face parte din reprezentaţie. Doi copii se bat pentru că au pariat pe un briceag că un urs nemaipomenit va juca... Cap. IV: „În Arca lui Noe" Arca e de fapt menajeria circului Stroţki. Cei doi bătăuşi vin să o viziteze, cu părinţii lor. S-au întâlnit la circ şi... au uitat de incident. Directorul a stabilit un preţ mare pentru vizitarea menajeriei. Acolo sunt, în cuşti, tot felul de animale, prinse din păduri sălbatice, cu capcane, de vânători vestiţi, încă de pui. În cuşti stau animalele nedomesticite, care sunt bune doar să fie văzute, şi atât. Acolo se află acum şi Fram. Nemişcat, închis cu zăvorul, deşi nu este agresiv. A uitat cum să facă giumbuşlucuri şi a uitat şi cum e în ţara lui. Măcar, celelalte animale din cuşti ţin minte locurile lor natale. De aceea, uneori, în noapte, încep să urle, stârnind câinii oraşului. Urlă, că dau de gratii când se trezesc din visul libertăţii... Cap. V: „Fram s-a născut departe, în gheţurile polare" Când visează, Fram e pui de urs mic, luat de eschimoşi şi vândut pentru circ. Încet, încet, îşi aminteşte de peştera unde s-a născut şi de ursoaică. Cum a văzut prima dată soarele polar şi cum s-a speriat de el. Cum a călătorit cu mama lui pe un sloi de gheaţă. Gustul primei morse. Poposirea pe o insulă unde creşteau flori şi rădăcini gustoase... Iar acolo, acolo... Cap. VI: „Omul, câinele şi puşca" Pe acea insulă, ursoaica a simţit miros străin, de om şi de câine. Şi-a dat seama că e un pericol, dar nu cunoştea puterea puştii. Acolo ursoaica a fost împuşcată. Iar puiul mic şi neştiutor nu înţelegea de ce „dihăniile cu două picioare", adică oamenii, îi taie mama, căzută la pământ. Apoi a fost dus în satul eschimoşilor. S-a speriat de foc şi s-a cuibărit pe ce mai rămăsese din ursoaica, mama lui: pe blana ei.

Cap. VII: „Numele tău va fi Fram"

De acolo, ursul s-a trezit pe o corabie. Acolo a învăţat că oamenii pot fi şi buni. Pot să-l dezmierde şi să-i dea lapte. De fapt, un anume om, marinarul Lars. Era un om care trecuse prin multe, căruia îi muriseră mama şi logodnica şi care căzuse în patima băuturii. Acesta l-a botezat pe puiul de urs „Fram", după numele corăbiei renumite cu care Lars străbătuse ţinuturile polare... De atunci, „Fram" i-a rămas numele (în limba norvegiană înseamnă „înainte"). El a fost vândut pentru zece sticle de rom şi, curând, a ajuns la circul Struţki. La circ, a învăţat acrobaţiile şi cum să se poarte cu oamenii, şi vreme de şapte ani a fost fala circului. Iar acum, a început să tânjească după gheţurile polare... Cap. VIII: „Îndărăt spre Oceanul Polar" Un fost vânător, pasionat de studierea urşilor, îl convinge pe directorul circului să-l trimită înapoi pe Fram, la pol. Acesta nu ar fi vrut, ca să nu piardă bani, dar s-a gândit - ca om de afaceri - că poate face reclamă circului cu gestul său caritabil şi că, până la urmă, tot ar obţine bani de undeva, dintro donaţie..., din reprezentaţii în folosul lui Fram. Că aşa sunt oamenii de afaceri, nu prea fac lucruri gratuite, ci trebuie să obţină un profit din orice, chiar şi din acte... caritabile. Astfel că Fram urma să se întoarcă... acasă. Membrii circului şi-au luat rămas bun. Chiar şi clovnul, August cel prost, îi spune „la revedere" blândului urs. Cap. IX: „În ostrovul pustiu de la capătul pământului" Fram a ajuns acasă. Acolo, „sloiurile nu se topeau niciodată deplin. Abia şuroia o vână subţire de apă pe patul de gheaţă. Abia apărea, de sub nămeţi, muşchiul verde căptușind stâncile; şi pe alocuri câte o floare firavă, măruntă, chircită, fără parfum." L-au dus pe o insulă pustie, ca să poată învăţa cu gheţurile şi cu noul lui trai. L-au ferit de eschimoşi, cu care el ar fi prea prietenos, fiind învăţat cu oamenii. A fost coborât într-o barcă. Era nerăbdător. I-au lăsat şi nişte provizii, până când avea să înveţe să vâneze... Cu un ultim salut pentru oameni, Fram dispăru între gheţuri...

Cap. X: „Cea dintâi întâlnire"

Viscol. Neadaptat, Fram a clănţănit de frig. S-a „încălzit" făcând acrobaţii. Era destul de trist, viaţa la pol era un pic mai grea decât şi-ar fi imaginat. Aici nu-i mai purta nimeni de grijă. Trebuia să se descurce singur. Se îndreptă, instinctiv, spre ţărm. Văzu câteva foci. Le pândi şi vru să înşface una, că îi era foame. Dar, amintindu-şi de trupa de foci de la circul Struţki..., nu mai putu. O vreme îi mai ajungeau proviziile lăsate de marinari. Dar după aceea? O porni, pe un sloi, spre nord. Nu putu vâna nimic, deşi focile roiau în jur. Doar o bucată de carne de morsă, găsi, prinsă de un sloi. Ajunse pe o altă insulă, plină de urme de animale. Se luă după urmele de urs polar. În sfârşit, o întâlnire cu unul de-ai lui. Numai că Fram nu ştie regulile. Un urs e stăpân pe teritoriul lui şi nu tolerează un alt mascul. Ursul străin sări la bătaie. Fram îi dădu mai multe lecţii, folosind acrobaţiile de circ. Ursul acela nu văzuse în viaţa lui salturi mortale, nu ştia de pus piedică... Era doar mânios cum nu se poate. Văzând că nu reuşeşte să-l muşte, să-l zgârâie, să-l sperie pe Fram, ursul o luă la goană. Fram era prea ciudat pentru el. Iar Fram... care căutase doar un prieten rămase trist în urma lui. De altfel, şi alte vietăţi fugeau de el, considerându-l duşman. Vulpi albe, păsări... Iar el era un urs obişnuit să fie mângâiat de oameni, să vorbească şi cu el cineva... Dar tot răul e şi spre bine. Fram a găsit cum să mănânce (restaurant fără abonament şi fără plată) - când ursul polar cel morocănos prindea o morsă, era de ajuns să apară Fram şi să-l sperie, că morsa vânată gata rămânea a lui. Cap. XI: „Bufonul Oceanului Polar" Treptat, Fram a învăţat să-şi facă adăpost de viscol. „Era şi el un fel de Robinson Crusoe al urşilor albi, fără să ştie, descurcându-se din nevoie cu priceperea şi chibzuinţa lui de animal." Mai rău a fost că acel urs care-i asigura hrana, pe care Fram l-a poreclit „Căpăţânosul", s-a săturat să vâneze pentru altul şi a plecat de pe insulă, pe un sloi plutitor. Flămând, Fram întâlni o ursoaică şi doi pui. Încercă să fie prietenos, în stilul lui de circar. S-a ales cu o muşcătură la labă. Tot aşa, a întâlnit şi alţi urşi, care se speriau să vadă unul de-al lor cum face salturi mortale, paşi de vals, echilibru în cap şi mers în labele dinainte. Îndată, cei întâlniţi îşi abandonau hrana şi fugeau. „Ceva tainic şi rău, neînţeles, îl despărţea de urşii sălbatici ai polului." Aşa, Fram tot călătorea pe sloiuri, dar peste tot aceeaşi poveste. Duşmănie şi frică din partea urşilor albi. Şi aşa a venit noaptea polară, care ţine câteva luni.

Cap. XII: „Prietenii lui Fram din oraşele de departe nu l-au uitat"

În special Petruş nu l-a uitat pe Fram. El s-a împrietenit cu fetiţa de la circ şi a împrumutat cărţi despre urşii polari, de la bunicul ei. A citit atâtea, încât a ajuns expert. Seara, după lecţii, citeşte la lampă. Şi reciteşte. Are şi două hărţi, deasupra mesei de lucru. Una cu Oceanul Îngheţat de Nord, alta cu Oceanul Îngheţat de la Polul Sud. Hotărât, Petruş e pasionat! Ceea ce citeşte, el îşi şi imaginează, trăieşte, vede aievea. Însemnările exploratorului Nansen îl absorb de tot. Citeşte cărţi despre voinţa omului de a înfrunta vitregiile naturii, de a stăpâni necunoscutul. Despre lupta cu urşi polari, cu viscolul, cu foamea, cu depărtarea de civilizaţie. Apoi, întâlnirea cu o altă expediţie şi drumul spre casă (Norvegia), unde ajunsese corabia Fram... După ce citeşte, Petruş povesteşte prietenilor aventurile despre care a citit şi se joacă şi ei, construind un urs polar din zăpadă. Orice carte nouă apare despre urşii albi şi expediţiile polare, Petruş o citeşte şi o reciteşte... A devenit mai serios, mai responsabil, mai apreciat în familie şi între prieteni. Cap. XIII: „Fram şi-a găsit un prieten mic în noaptea polară" Aşa cum înainte tânjea după întoarcerea la pol, acum Fram se chinuieşte cu gândul la oameni. Disperat de viscol şi singurătate, el merge în neştire pe banchize. Ceilalţi urşi par a fi dispărut. Deodată, îi iese în cale un pui de urs. E singur. Ursoaica, mama lui, a fost ucisă în lupta cu un alt urs polar. Iar puiul a scăpat, fugind, doar cu o rană. Puiul de urs l-a dus pe Fram la locul cu pricina, să vadă, să înţeleagă... E orfan. Cap. XIV: „Fram se leapădă singur de micul său prieten" Apoi Fram a luat-o pe urmele ursului ucigaş. Să-i dea o lecţie. L-a găsit uşor. L-a păcălit cu fentele lui, i-a pus piedică, l-a izbit du dinţii de gheaţă, până l-a lăsat la pământ. Nu l-a omorât, doar l-a buimăcit. Puiul de urs primise şi un nume: Zgăibărici. El avea mirosul mai bun decât al lui Fram, care se alterase la menajeria circului. De aceea, el l-a condus pe Fram la „depozitul" ursului bătut: două morse îngheţate. Acolo au poposit cei doi, în adăpost, până a trecut noaptea polară. S-au mai întâlnit cu ursul ucigaş al ursoaicei, care slăbise, pentru că Fram îi fărâmase câţiva dinţi şi el nu mai era la fel de puternic ca înainte. Fram i-a redat locul din adăpost şi hrana. Apoi a plecat mai departe, cu puiul de urs, care mai crescuse. Numai că după un timp, puiul a zbughit-o îndărăt şi l-a muşcat pe ursul acela de gât. Ca să-şi răzbune mama. Apoi Fram şi-a reluat meşteşugul de a goni urşii albi cu giumbuşlucuri, servindu-le hrana vânată. Numai că puiul de urs avea alte instincte. El înşfăcă un pui de focă, reuşind să-l vâneze. Într-o zi, Fram îşi găsi micul prieten exersând giumbuşlucurile sale. Atunci Fram l-a scuturat bine şi s-a hotărât să-l părăsească. Era de ajuns un bufon polar. Zgăibărici trebuia să fie un urs

normal. Aşa că Fram s-a suit pe un sloi de gheaţă şi s-a depărtat, fără să privească în urmă, la zbuciumul puiului. Cap. XV: „Nanuc" Fram se simte un urs fără noimă. Pluteşte fără ţintă, neaşteptând nimic bun, decât insule pustii. Şi totuşi, sloiul lui s-a oprit într-un loc unde pescuia un copil de eschimos. Fram s-a străduit să-l atragă cu tot ce ştia de la circ, dar copilul era îngrozit. Eschimosul nu putea să creadă că Fram nu îl omoară, ci îl mângâie cu laba. E un urs vrăjit! Copilul crede cu tărie că e aşa, pentru că în poveştile eschimoşilor sunt urşi vrăjiţi, care nu fac rău oamenilor! De aceea, îi arată jucăriile lui ascunse în zăpadă. Sunt arme de jucărie. Crescând, el va deveni un vânător vestit. Eschimosul ar vrea ca Fram să le prefacă în arme mari, adevărate. Doar e un urs vrăjit! Păcat că nu vorbeşte! Dezamăgit de neputinţa lui Fram de a-i preface jucăriile, eschimosul vrea să-l săgeteze, să se laude în neamul lui că a ucis un urs polar. Ar fi privit ca un adevărat vânător! Dar Fram a prins săgeţile din zbor. Apoi l-a scuturat pe Nanuc, micul eschimos, i-a rupt armele şi a plecat iarăși pe sloiul lui. Nici între eschimoşi nu era locul lui. Nimeni nu a crezut vreodată povestea lui Nanuc despre ursul vrăjit. Cap. XVI: „Sfârşitul" Otto şi Egon, doi vânători polari, au pierdut câinii şi săniile, când o banchiză de gheaţă s-a despicat. Au rămas în viaţă, dar fără provizii, fără arme, la o distanţă de 48 ore de coliba lor. Erau dintre cei ce fuseseră pe vaporul care-l adusese pe Fram la pol. Numai că pe drum i-a prins furtuna de zăpadă şi au îngheţat. Nu se mai puteau mişca. În starea aceea i-a găsit Fram. I-a recunoscut după miros. La început n-a înţeles ce e cu ei. Apoi şi-a dat seama. I-a încălzit el, cu blana lui. Până i-a dezghețat. După care i-a dus la adăpostul lui, unde avea carne de focă. De acolo, vânătorii s-au întors, cu Fram, la coliba lor. Urma să vină corabia care îi duce în ţările lor. Fram s-a suit singur în barcă, dorind să fie luat şi el. Şi l-au luat! Era singurul loc unde se mai simţea, bietul de el, acasă...

Impresii de lectură:

Cartea mi-a plăcut foarte mult, şi pentru text, şi pentru ilustraţii. Atunci când Fram s-a despărţit de oameni, nu ştiu ce cuvinte măiestrite a folosit autorul, că am plâns puţin... Şi m-am gândit la urşii polari, despre care am citit că sunt pe cale de dispariţie..., din cauza încălzirii globale care le topeşte gheţurile. Ei nu mai au pe ce să trăiască.

M-am mai gândit la animalele de circ, care sunt luate din mediul lor natural şi îmblânzite, ce-i drept, pentru a fi însă distracţia oamenilor. Oare ele sunt cu adevărat fericite între gratii? Şi, în fine, m-am gândit cum ar fi dacă Fram nu ar fi urs, ci un om, forţat să se mute din locul în care s-a născut, în altul. Cred că nu s-ar simţi bine. Iar dacă ar reveni acasă după mult timp, iar nu ar recunoaşte locurile, ar fi totul schimbat. Ei, pe lume suferă şi oameni, şi animale.