Balaurul De Mihail Sadoveanu q636i

Hanu Ancutei - Balaurul de Mihail SADOVEANU

- Fratii mei!, a inceput cu mare putere comisul Ionita si s-a desfasurat in picioare cat era de nalt si de uscat; adevar marturisesc in fata lui Dumnezeu ca istorisirea cuviosiei sale parintelui Gherman mi-a zbarlit parul sub cusma; dar eu vreau sa va spun ceva cu mult mai minunat si mai infricosat! - S-ascultam povestirea comisului, a strigat cu vocea-i repezita mos Leonte zodierul. Sa ascultam povestirea cinstitului comis! Sa vedem daca avem pe langa noi ce ne trebuie si s-ascultam. Chiar tare voiam sa te rog, comise Ionita, sa nu-ti uiti datoria si cuvantul. Noi, aici, de cand tin eu minte, inca de pe vremea Ancutei celei de demult, am luat obicei sa intemeiem sfaturi si sa ne indeletnicim cu vin din tara-de-Jos. Gustand bautura buna, ascultam intamplari care au fost. Socot eu, cinstite comise Ionita, ca nu se mai gaseste alt han ca acesta cat ai umbla drumurile pamantului. Asa ziduri ca de cetate, asa zabrele, asa pivnita, - asa vin, - in alt loc nu se poate. Nici asa dulceata, asa voie buna s-asemenea ochi negri: eu parca tot subt ei as sta pana ce mi-a veni vremea sa ma duc la limanul cel fara de vifor Nu trebuie sa-ti incrunti sprancenele, jupaneasa Ancuta, caci eu am fost prietin maicii tale. I-am cautat si ei in cartea de zodii, cum ti-am cautat si dumitale. Foarte bine si foarte adevarat i-am spus, si socot ca nici dumneata n-ai ramas nemultamita. - Ba am fost multamita, raspunse hangita razand. - Se-ntelege, caci altfel nu se poate, jupaneasa Ancuta; caci eu in tasca asta de la sold am carte veche intru care se spune tot adevarul. Cand m-ai intrebat, tiam spus toate dupa randuiala: mai ales ca porti dupa dumneata miros de busuioc si faci pe batrani sa doreasca anii tineretii. - Asta-i foarte adevarat, intari razasul de la Draganesti; insa o puteam spune si eu, fara carte de zodii. - Se poate, comise Ionita, si te poftesc, nu-ti uita cuvantul. Cum am spus, asemenea povesti numai la un asemenea han se pot auzi. Deci am ascultat pe parintele Gherman, care iar s-a invalit intru intristarea sa si tace. Ci eu nu stiu, comise Ionita, daca ai sa poti a ne arata ceva mai infricosat. Va spun drept ca numai o data, de cand sunt, mi-am mai simtit asa inima, ca potarnichea in cangile soimului. Hangita a intors spre batran ochii ei aprigi, c-o voce pripita: - Cand ai vazut intai balaurul, mos Leonte! - Da, incuviinta batranul, cand am vazut intai balaurul. Toti ne-am intors pe data catre zodier, si s-a ridicat si parintele Gherman din barba sa. - Ce vorbesti de balaur, frate? - a intrebat cu tulburare comisul Ionita, si s-a asezat la locul lui. Care balaur? - si ne privea incrucisat si nedumerit, parca atunci cazuse intre noi. - Cand am vazut intai balaurul grai cu liniste mos Leonte. Eram asa, flacau trecut

de douazeci de ani, si parintele meu ma invata mestesugul lui, caci si el a fost zodier si vraci care nu se mai afla pe lume. Si pe dupa Sant Ilie, stand cu el la tarla pe dealul Bolandarilor, imi arata ziua buruienile si radacinile pamantului, iar noaptea stelele cerului. Atuncea am vazut intai balaurul. Razasul de la Draganesti rasufla prelung si arunca o privire ca de dusman spre mos Leonte. -Asemenea dihanie mie inca nu mi s-a aratat marturisi el si vocea parca-i era slabita si fara curaj. Spune repede, mos Leonte, caci avem vreme destula. - Mult n-am de spus, se apara zodierul, fara decat numai ce-am vazut. Cu voia comisului Ionita, am sa povestesc - si mare dorinta am s-ascult pe urma istorisirea dumisale. Mos Leonte isi potrivi cu coatele chimirul, isi pipai tasca, si se uita in juru-i ca sa se incredinteze ca oala cu vin i-i la indemana. Era un taran de la noi, de pe Moldova, ras si cu mustata alba, plin la obraz, voinic si c-o leaca de pantece. Si cand graia si radea i se vedeau maselele ca niste bucati de crita. - Cat am moara asta, striga el cand avea chef, nu ma tem de Cea-cu-dintii-lungi Incepu a vorbi cam repezit, cum ii era obiceiul. - Apoi cum ti-as spune eu mai degraba asemenea intamplare, cinstite comise? cuvanta el. Traia la noi, la Tupilati, pe vremea aceea, un boier mare si fudul: il chema Nastasa Bolomir. Era nalt si-ncruntat si-avea in piept o barba mare cat o coada de paun. Acu se-nsurase el de doua ori, cu toata randuiala. Si luase intaia oara o fata de boier de la Barlad, s-aceea mult n-a putut suferi maniile si asprimile lui si s-a intors bolnava si plangand la parintii sai. Iar de-al doilea s-a insotit cu vaduva unui grec Negrupunte: frumoasa femeie si-aceea, si bogata. Dar n-au trecut doi ani de cand le-apus popa cununiile pe cap - si-ntr-o toamna am vazut-o galbana si ovilita, parc-o batuse bruma; si s-a dus la doftori prin strainatati, unde a si murit. A ramas boierul nostru singur o vreme, si i se dusese numele ca-i mor nevestele. Erau muieri in sat, frumoase dar proaste, care stupeau dupa dansul, cand il zareau, ca dupa dracu. Tata chiar spusese razand ca de-acuma cuconul Nastasa Bolomir moare vaduvoi - dar nu-i pasa, caci are curtea plina de tiganci tinere. Asa trecand o vreme, numai ce s-aude ca boierul se-nsoara iarasi. Cum se poate? Cu vreo vaduva de cele de abanos, cu vreo cneaghina de cele de la muscali, care umbla cu ciubote de iuft si cu nagaica: numai asa femeie ar fi potriva lui Cand colo, ce vedem noi? S-a dus la Iesi si s-a cununat chiar la sfanta Mitropolie, si-a adus la Tupilati, in drosca cu patru cai, o copila ca de saptesprezece ani. Cand s-au dat jos la scara curtii, de abia ajungea cu fruntea la barba lui. Si era balaie si radea, parca era soarele. Iar babele de la poarta si de pe langa odaile slugilor, au prins a o caina s-a o plange: ca-i asa de putintica si de frumoasa, s-are s-o rapuie si pe asta barbosul. Iar Bolomir a luat-o asa, frumusel, de doua degete de la mana stanga s-o purta ca pe un odor de mare pret pe treptele de piatra, asternute cu covor. Dar n-a apucat a o duce pana sus, ca numai s-a intors catra dansul razand, a clatinat din cap si parc-a vrut sa-l impunga cu niste cornite; s-a desprins de el si-a fugit singura inainte. Era si tatuca de fata. Si-a scuturat pletele si nu i-a placut o treaba ca asta. Asteptam noi o vreme, dupa vorba babelor: vedem ca cucoana Irinuta nu-si pleaca fruntea.

Ba-i iesisera doua ruje in obraji, si radea totdeauna aratand niste dinti mititei ca de soricel. Dar erau pesemne dinti ascutiti, caci pe boierul nostru cel mare il vedeam mai scazut si mai tacut. Avea cucoana Irinuta gust sa se plimbe pana la Roman, ori sa se repeada pana la Iesi, apoi numai un deget misca s-o vorba ingana si cuconu Nastasa isi pleca barba Si-i facea pe voie. Acu, nevasta gramaticului si cu camarasita aflasera nu stiu de unde ca dracusorul boierului nui nici bogata si nu-i nici din cine stie ce neam. Un fel de fata a unei nepoate de-a parintelui Mitropolit Asa zambeau ele si faceau cu ochiul vorbind despre asta, cum ii treaba muierilor, ca eu, ea un flacau prost ce eram, nu intelegeam nimica. Intr-o vara, ma aflam la tarla, precum am spus, si de Sant Ilie venise la oi si tata; si stateam intr-o coliba de frunzari aproape de malul Moldovei, mai la o parte de ciobani. Si de-acolo de la noi se zareau garlele si scruntarele si hanul acesta; la spate, departe, erau padurile si muntii pana unde se vede ca o negura. Ce se mai intamplase in sat, la curte, nu stiam, si nici nu ma igrijam eu de asta. Iaca intr-un rand, la amiaza, fiind singur si priveghind ceaunul pus in cujba deasupra focului, aud tropot de cal si vad cu frica pe cuconul Nastasa Bolomir oprindu-se si descalicand la coliba noastra, in singuratate. - Noroc bun, baiete, - zice. Tu esti feciorul lui Ifrim zodierul? -Sarutam dreapta, cucoane, eu sunt. - Unde-i tata-tu? - Tatuca, - zic, - ii la facut fan nu departe de aici, pe coasta. Trebuie sa vie la mancare. - Da o fuga si-l chiama. Sa vie numaidecat, in clipeala asta! Eu stateam in cumpana; dar boierul s-a uitat asa de urat la mine si-a intins mana spre harapnicul de la oblanc, incat am apucat-o pe coasta, cu capul gol. L-am intalnit in drum pe tatuca: venea la mancare. Cand a auzit ca-l chiama asa de aprig boierul, a facut: Hm! s-a clatinat din cap; dar nu mi-a spus nici o vorba. Cand am ajuns la coliba, am gasit pe Bolomir tot langa cal, sprijinit c-un cot in sa si cu barba-n piept. Eu mam dat in dosul frunzarului. Tatuca a pasit cu indrazneala inainte. - Ce cauti aicea, bre Ifrime? graieste boierul cu suparare. Eu umblu dupa tine in sat si tu salasluiesti in pustie? - Sarut mana, luminate stapane, raspunde tata; am venit la nevoile mele. Dar daca mi-ai fi trimes maria ta un cuvant, as fi lasat tot si m-as fi infatisat la curte. -stiu, graieste boierul tot suparat; dar eu n-am cand asteptai. Asculta, Ifrime, nimene nu stie, si poate nici tu nu stii, ce amaraciune mare apasa sufletul meu. - Supararea-i de la Dumnezeu, stapane si trece. - Nu trece. Vorbesti ca prostii, pentru ca nu stii. - Ba stiu, maria ta, ca supararile de dragoste sunt mai rele, dar trec s-acestea Boierul s-a uitat la el incruntat: - Ce stii tu, bre Ifrime? - Maria ta, zice tata, eu stiu multe, ca asa-i darul meu. Eu cetesc nu numa-n

zodii, ci si pe obrazul omului. - Atuncea stii tu, bre Ifrime, ca-n casa mea a intrat un demon si ca nu mai pot avea liniste? - Stiu, luminate stapane. - Stii tu ca ma chinuieste ca pe Domnul nostru Hristos? si-s ca un om insetat pe care-l pedepsesti legandu-l de colacul fantanii? -Asa este, stapane, precum spui. -Asculta, omule: n-am putut face nimica nici cu mania, nici cu rugamintea; si pentru putin lucru mi-am supus toata fiinta mea ca un rob. Iar acuma, chiar in dimineata asta, camarasita mi-a adus rusinoasa veste: ca drumurile sotiei mele sunt pentru ocara mea si obrazul cuconasului celui mai mare al lui Vuza vornicul. Este unul Alixandrel Vuza, poate l-ai si vazut: in vara asta a intrat in casa mea de doua ori sub cuvant ca are de vanzare niste cai albi din tara muscaleasca. El insa venea pentru altceva, si n-am tnseles. Acuma am hotarat eu in inima mea ce sa fac, am venit insa si la tine, ca sa nu gresesc cumva. Tu esti un om care poti cunoaste adevarul si vreau sa mi-l cetesti si mie. Boierul nostru era asa de tulburat si asa de ratacit, cum am vazut putini oameni in viata mea. Isi rodea barba si n-avea astampar. Iar tatuca, fara intarziere, a intrat in coliba si a iesit in clipa cu tasca aceasta pe care o vedeti la soldul meu. Si scotand cartea, s-a asezat langa foc-pe scaunel, a imbaiat degetul si a inceput a intoarce foile. Boierul astepta in picioare langa cal. - Maria ta, in ce luna si-n ce zi ai vazut lumina lumii? - M-a nascut neneaca intr-o marti, Ifrime, in optsprezece zile a lunii lui octomvrie. -Atuncea, a cuvantat tatuca pe ganduri, se cuvine sa deschidem la zodia Scorpiei, cautand si-n alte locuri, dupa randuiala adevarata. Luminate stapane, aieea se spune adevarat, cum ca maria ta esti om manios: deci cunoscand aceasta patima, nu trebuie sa te lasi in voia ei. Si a prins a-i ceti tata, din cuvintele zodiei, cele ce se potriveau unui asemenea om naprasnic cum era boierul nostru. Si cugeta ca poate va putea sa-l domoleasca. Dar Bolomir isi scutura barba cu mare nerabdare: - Spune-mi, Ifrime, ce scrie despre casnicia mea. Tatuca s-a uitat cu luareaminte in carte si i-a raspuns astfel: - Maria ta, casa nuntii domniei tale este Taurul. Cununia cu cucoana Irinuta ai pus-o maria ta in luna lui april, in saptamana luminata, dupa Sfintele Pasti. Deci aceasta este insotirea cea buna si adevarata, dupa zodie. Iar aicea, stapane, scrie astfel: casa impreunarii nuntii lui este Taurul, atuncea va avea mare noroc cu muierea lui Si mai spune aici mai departe, maria ta: casa norocului lui este Cumpana; la acel ceas va avea tulburare mare a minciunoaselor marturii Asadar, slavite stapane, daca sunt scrise aici aceste cuvinte, apoi atuncea eu socot ca vorbele auzite sunt netrebnice, si trebuie sa departezi de la inima mariei tale gandurile cele rele. Boierul a stat putin cugetand. - Se poate, Ifrime, sa fie cum spui tu? - Slavite stapane, asa este precum spun.- Atuncea de ce s-a dus la Roman

cucoana Irinuta? A plecat ieri, cu voiba ca vine azi. - S-a dus, maria ta, caci asa a voit Dumnezeu sa nu se intample o cumpana dupa vorbe minciunoase si manie - Se poate a mormait boierul ceva mai domolit, intr-ade-var, altfel, s-ar fi intamplat fapta cumplita. Aferim, omule; am auzit vorbe adevarate din cartea ta si alta data. Deci - dara ce socoti tu ca trebuie sa fac? - S-astepti, maria ta, caci are sa fie bine Cu acest cuvant a plecat boierul de la coliba noastra. Iar tatuca s-a uitat dupa el lung si zambind, pana ce nu l-a mai vazut Apoi a lasat ceaunul in cujba pe focul stans si mi-a poruncit sa pun calul la caruta. Cuibarindu-ne amandoi in iarba, ne-am lasat la vale, am trecut prin vad, si am manat numai o fuga pana aici la han. Aicea sta asteptand in prag Ancuta cea de altadata. O intreaba tatuca repede, tragand caruta langa prag: - Fina Ancuta, spune-mi, te rog, o vorba buna. Asara a trecut cucoana Irinuta de la Tupilati spre Roman? - Trecut, cum nu, nanasule - Si inapoi asa-i ca inca nu s-a intors? - Nu; poate a trece mai catra sara. -Atuncea ai spus, fina Ancuta, cuvant placut lui Dumnezeu. - Dar ce este? - Ce sa fie? S-a milostivit un suflet bun sa deschida ochii lui Bolomir - s-acuma el isi scutura barba, crasca si vrea sa verse sange. - Cum se poate! Cine-a facut asemenea fapta? - a tipat Ancuta, pocnindu-si palmele. S-o omoare si pe asta, dupa ce-a asuprit s-a pus in pamant doua femei? Partea lui pe lumea cealalta are sa fie Scaraoschi, - incaltea las sa-i plateasca una de-a noastra si pe asta lume Asa vorbind jupaneasa Ancuta cu parintele meu, amandoi s-au sfatuit s-atie drumul cucoanei si sa-i deie stire sa se pazeasca. Intr-adevar, cinstite comise si oameni buni, asta s-a intamplat chiar tn ziua aceea, pe la toaca. Soarele se-nvaluise la amiaza in mare fierbinteala si-n aburi, si de pe munte se suiau impotriva lui nouri alburii Cand s-a intins umbra asupra sleahului, iaca vedem venind de catra Roman, in nouri de pulbere, caleasca cu patru cai a cucoanei. Trece in lungul unui lan de papusoi, pe langa un colt de dumbrava, - si tatuca iese inainte in mijlocul drumului, si incepe a face semne de primejdie cu bratele. Tiganul de pe capra opreste. Atuncea de sub colb s-a aratat catra tata un calaret tanar pe-un harmasaras negru. Tata l-a cunoscut numaidecat, dupa frumuseta si dupa indrazneala ochilor. - Cucoane Alixandrel, zice tata; intoarce-te, ca-i primejdie. Nu cuteza a trece mai departe. - Ce este, omule? - s-a auzit si vocea cuconitei; s-am vazut-o plecandu-se la scara trasurii, cu gatelile ei albe, subt un cortel trandafiriu si mititel. Atuncea s-au intamplat doua lucruri. A pornit dintr-odata a juca un vant iute dinspre apa Moldovei s-a manat pulberile pe miriste ca pe niste perdele. Si-ntr-acelasi timp am vazut dinspre cornul de dumbrava navalind boierul, cu barba-n doua parti, cu

slujitorii dupa el, racnind toti cu voce mare . Am ramas inlemniti, si eu am simtit pe mine camesa de gheata. Alixandrel si-a opintit harmasarasul in doua picioare s-a cercat a trage un pistol de la coburi. Cucoana Irinuta a slobozit un tipet si s-a ascuns sub cortel. Boierul cu slujitorii s-au napustit, au inconjurat trasura, au prins pe tata s-au dat jos din sa pe feciorul vornicului Vuza. - Misele!, racnea cu strasnicie Bolomir catra tatuca. Asta-i credinta ta, s-asa ti este stiinta? Luati-l si legati-l si sa-mi jupiti din spinarea lui de-o pareche de papuci; dar sa nu cumva sa-mi iasa pielea c-o crestatura, ori c-o spartura, ca va spanzur! si tu, hotule! Esti feciorul vornicului Vuza? - esti neam de boier? Am sa va arat eu la amandoi, si tie si jupanesei, cum stiu eu sa platesc! - Mai!, se-ntoarse el catra argati, apucati si desfundati caruta solomonarului si descaltati-i roatele de ciolane, si dupa ce-ti lasa-o numa-n pinteni, sa-i legati pe amandoi de dansa, c-asa vreau sa-i duc numa-ntr-o goana la Iesi, pana-n ograda la sfanta Mitropolie! Tiganii au si insfacat caruta si-au prins s-o farame si s-o descalte. Alti slujitori au apucat pe tatuca intre harapnice. Unii au inceput a rupe straiele de pe Alixandrel Vuza. Iar spre cucoana Irinuta s-a indreptat, pufnind de manie si gafaind, insusi boierul, cu biciul plumbuit in mana stanga, ii cazuse cusma din cap si vantu-i imprastia si-i amesteca barba cu pletele. Atunci a rasarit de sub cortelasul ei cuconita, sprintena, subtire si manioasa ca o vipera si l-a infruntat cun tipet si cu ochi plin de ura: - Nu te-apropia de mine, uratule si blastamatule! Zvarlise cortelul si deodata ii cresca la mani ghiare agere cu care-si ameninta sotul. Mi s-a parut ca vad in parul ei cornitele cu care voise odata sa-l impunga, in acelasi timp tatal meu racnea cu voce inalta sub cutitul lui Parlea tiganul: - Cucoane Nastasa, are sa te-ajunga mania lui Dumnezeu! Cand a racnit astfel sub cutit batranul, s-a facut o clipa tacere. A scaparat, s-a trasnit cu sunet mare in munte. Si deodata am vazut cerul imbracat cu bolta joasa de nouri, si vantul veni de la asfintit c-o izbitura, inchizand si detunand usile hanului. Peste Moldova, dincolo de dealul Bolandarilor, cerul se misca si se apleca rotindu-se impotriva pamantului; s-un muget peste fire si nemaiauzit umplu vaile venind dintr-acolo; si toata lumea care se afla fata, intorcand ochi holbati, a vazut balaurul venind in vartej sucit, cu mare iuteala. L-am vazut si eu si m-am cutremurat. Venea drept spre noi. Cu coada subtire ca un sul negru pipaia pamantul, si trupul i se inalta in vazduh, iar gura i se deschidea ca o leica in nouri. Si mugind, venea cumpanindu-si coada; iar in rasuflarile lui sorbea si juca in slava clai de fan, acoperisuri de case si copaci desradacinati. Si de sub mugetul lui lepada o revarsare de grindina si ape, parca ar fi luat pe sus albia Moldovei s-ar fi pravalit-o asupra noastra. La vederea puterii lui, tiganii au cazut cu fetele la pamant. Ancuta s-a mistuit undeva intr-o cotruta a hanului. Eu m-am repezit la tata sa-l desleg, - si-abia am avut vreme sa ma tupilez langa el, sub caruta cu roatele fara ciolane. Drosca cu caii invaluindu-se, a intors in loc s-a apucat-o in goana spre Roman, avand si pe feciorul vornicului Vuza intr-insa. Iar balaurul, alungand in partea cealalta pe boier, l-a cuprins, l-a sucit si l-a izbit

amestecandu-i barba cu vartejul, - pan ce l-a lepadat aproape mort intr-o rapa mai incolo. Si cum s-a intamplat asta, navala de ape si piatra a statut, si numai mugetul fiarei a mai ramas stapanind, - si-am vazut-o cum se ducea catra miazanoapte, ca un stalp, pe urma ca un fum, pana ce incet-incet s-au alinat cuprinsurile. Apoi dintr-aceea i s-a tras moartea lui Bolomir. Iar unii oameni au scornit ca parintele meu ar fi chemat balaurul, din salasul lui. Ca solomonar cuminte, tata ii lasa pe oameni sa vorbeasca, - insa el stia mai bine decat oricine de care porunca ascultase dihania furtunilor, intr-adevar, de dracusoral cel balan nu s-a mai auzit nimic, si nimene nu l-a mai vazut niciodata.

Hanu Ancutei - Fantana dintre plopi de Mihail SADOVEANU Soarele batea piezis in hanul Ancutei, scanteind geamurile zabrelite. Lautarii se sculasera din cotloanele lor si-si sticleau dintii; Ancuta cea sprancenata atata iar focul in covrul vechi de spuza; noi, gospodarii si carausii din tara-de-Sus, ne uitam numai cu coada ochiului la oalele goale insirate pe langa protapuri. Dar scripcile si cobzele inca n-aveau catare. Si nici comisul Ionita de la Draganesti nu-si incepu povestea pe care o asteptam. Caci pe sleahul Romanului se vedea venind un calaret, invaluit in lumina si-n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul incordat si cu coama fluturand, in buiestru iute, luneca spre noi. Inspre munti erau pacle neclintite; Moldova curgea lin in soarele auriu intr-o singuratate si-ntr-o liniste ca din veacuri; si campurile erau goale si drumurile pustii in patru zari; iar calaretul pe cal pag parca venea spre noi de demult, de pe departate taramuri. Si cum ajunse drept la han, coti, caci aici ii erau sortii sa se opreasca. isi scoase palaria de pasla neagra si ne pofti la toti buna-ziua si noroc bun. Era om ajuns la carunteta, dar se tinea drept si sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu turetci nalte s-un ilic de postav tivit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, tinuta numa-ntr-un lantujel, atarna o blanita cu guler de jder. Avea torba de piele galbana la sold si pistoale la coburi. Obrazu-i smad cu mustacioara tunsa si barba rotunjita, cu nas vulturesc si sprancene intunecoase, arata inca frumuseta si barbatie, desi ochiul drept stans si inchis ii dadea ceva trist si straniu. Cum cobori de pe cal, zambind cu prietinie si privindu-ne cu ochiu-i limpede si albastru, comisul Ionita il cunoscu si se si repezi din locul lui, inaltand bratele si strigand cu voce mare: - Oare ma-nsel? Nu esti dumneata prietinul meu Neculai Isac, capitan de mazali? Zambetul calaretului pieri si ochiu-i crescu, rotund si atintit. - Da, raspunse el cu voce moale si blanda; eu sunt Isac. Acuma te cunosc si eu. Dumneata esti comisul Ionita, de la Draganesti. Cu mare placere vazui pe cei doi oameni imbratisandu-se. Si tovarasii ceilalti erau multamiti de asta. Si ochii Ancutei se induiosara. Iapa cea batrana si slaba a comisului ranji si rancheza in dosul hanului. - Aista-i cal din calul meu din tinereta, zise comisul, semetind capul si desfacand bratele. Strainul isi intoarse ochiul spre dihania cea batrana si zambi usor, fara sa para prea mirat. - Cu asta am umblat eu o tara, urma comisul. Amandoi, iti aduci aminte? Am batut drumurile si ne-am paraduit tineretele! De cand ne-am despartit insa, vad ca ai pierdut o lumina. - Da, raspunse calatorul cu vocea-i blanda. Am pierdut. Am avut o intamplare naprasnica Si Dumnezeu m-a intors prin locurile acelei dureri. - Cum se poate? Aici ai avut aceasta intamplare? - Da, prietine, ingaduie-mi numai sa-mi duc calul la adapost, sa-l grijesc si sa-i dau graunte. Pe urma om bea un pahar de vin si ti-oi povesti ce nu stii Pasind sprinten mazalul trecu spre grajd, ducandu-si calul de capastru. Ancuta, rasarind ca dintr-o amintire, privi dupa el si grai in soapta spre comis: - Aista-i omul cel din Tara-de-Jos, de care vorbea maica-mea, cand eram copila? - Da, raspunse comisul; Neculai Isac de la Balabanesti, din tinutul Tutovei. Am fost prietini buni in tineretele noastre.

- Spunea maica-mea, urma Ancuta, ca a avut mare val si erau sa-l omoare niste tigani aici, la vad la Tupilati. Era o poveste infricosata, de care nu-mi mai aduc aminte. - Atuncea are sa ne-o spuie singur capitanul Neculai, cuvanta cu mare multamire razasul. Sa stii dumneata, draga Ancuta, ca acest mazal de la Balabanesti, care se uita acum linistit la noi si graieste asezat, a fost un om cum nu erau multi in tara Moldovei. Voinic si frumos - si rau. Batea drumurile, cautandu-si dragostele; se suia la manastiri si cobora la podgorii. Si pentru o muiere care-i era draga, isi punea totdeauna viata. Asa om a fost. S-a avut ibovnice catra toate zarile. S-adulmeca pe drumuri fara hodina si fara astampar La aceste vorbe, noi, razasii si carausii din tara-de-Sus, ne-am uitat unii la altii prea bucurosi si-am cunoscut ca mazalul trebuie sa fie un om cum ne place noua. Iar Ancuta cea tanara si-a inaltat sprancenele zambind, si-a potrivit margelele la gat si carligele de par la urechiusi. Si cand vazu pe mazal ca se intoarce spre noi, ii trecu pe dinainte, usurel, mladiindu-se cum stia ea ca-i sade bine. Capitanul Neculai pasi la butucul din preajma focului, isi scoase blanita si isi infasura in contas pistoalele. Puse saua si fraul deasupra si se aseza multamit alaturi, privind in juru-i. Ca si cum ar fi stiut ce doreste, Ancuta iesi ca o serpoaica pe gura garliciului, aducand in dreapta cofaiel plin si-n stanga ulcica noua. Cu obrajii rumeni si gafaind, se opri langa foc si intinse mazalului ulcica. Lautarii se trasesera pe nesimtite aproape si ranjeau cu viclenie sunand din strune. Cand vazui pe mos Leonte, cetitorul de zodii, ca-si cauta loc langa cei doi prietini, fara sa stau prea mult la indoiala, ma ridicai de la protapuri, facui doi pasi si graii cu indrazneala: - Prea cinstite capitane Neculai! Noi suntem aicea mai multi gospodari si carausi din tara-de-Sus, care foarte dorim sa cinstim cu domnia ta o ulcica de vin nou si s-ascultam intamplarea cea de demult - Iubitilor prietini, imi raspunse mazalul, mie mi-a placut totdeauna sa beau vinul cu tovarasi. Numai dragostea cere singuratate. Divanul nostru-i slobod si deschis si-mi sunteti toti ca niste frati! Pe loc cufundand noi ulcelele in cofaiel, le-am inchinat capitanului si ne-am strans imprejurul lui, iar lautarii au prins a canta cu jale cantecul cucului batran. Ci nu mult dupa aceea, cand am istovit vinul, s-a ridicat si Ancuta de la foc cu puii fripti in tigla. Dupa ce-a venit alt vin si-am inchinat iar, intr-o vreme a ramas capitanul Isac de la Balabanesti putintel mahnit, si, cuprinzand pe comisul Ionita de umar, a oftat s-a zis, uitandu-se spre pacla muntilor, la asfintit: - Saraca tara Moldoveneasca! Erai mai frumoasa in tineretele mele! Pe urma s-a intors spre Ancuta, tulburat, inganand cel din urma viers al lautarilor: Trage, mandro, cu bobii Trage, mandro, si-mi gaceste Codrul de ce-ngalbeneste, Omul de ce-mbatraneste A apucat pe hangita de mana, si ea nu s-a sfiit, ci numai clipea domol ca o mata desmierdata. Iar noi am ramas tacuti, caci am inteles ca mazalul vrea sa ne spuie intamplarea lui de demult. - Domnilor si fratilor, a vorbit capitanul Isac de la Balabanesti, - ascultati ce mi s-a intamplat pe-aceste meleaguri, cand eram tanar. De-atuncea au trecut ani peste douazeci si cinci. Catastihul acelor vremuri a inceput sa mi se incurce. Eram un om buiac si ticalos. Calul meu sta hojma cu saua pe dansul si batranii mei nu-mi vedeau obrazul cu saptamanile. Maica-mea ma bocea in fiecare duminica si ma blastama si dadea leturghii lui popa Nastasa, ca sa ma linistesc si sa ma-nsor. Iar tatu-meu tacea si-o privea intr-o parte caci si el fusese ca mine si-i facuse multe zile amare. Om nevrednic nu pot sa spun c-am fost. Aveam oi si imasuri si negutam toamna vinuri; dar imi erau

dragi ochii negri, si pentru ei calcam multe hotare. Dumnealui comisul Ionita sa va spuie cate drumuri am batut, caci si el avea patima mea in zilele lui si eram de multe ori tovarasi. Asa, intr-o toamna ca asta, duceam vinuri la tinutul Sucevei. Si eram in popas aici, la hanul Ancutei, cu carausii si cu antalele. Si ma aflam in mare mahnire, caci dragostea mea din anul acela se desfrunzise cu vara. Iar mama acestei Ancute se uita pe sub sprancene la mine si radea, caci nici vinul nu-mi placea, nici pe lautari nu-i sufeream. Umblam bezmetic si singur ca un cuc. Era intr-o sambata, pe la toaca. Am incalicat si-am purces incet, pe-un drumusor, printre miristi. S-ascultam in singuratate, pe sus, cocoarele care se calatoreau. Cand am ajuns la malul Moldovei, am luat-o la vale, printre apa si lunca, intr-un rastimp au inceput clopotele la biserica de la Tupilati. Am oprit calul si le-am ascultat cu jale, pana ce au contenit si-mi aduc aminte ca, dupa ce au stat clopotele acelea, am auzit altele, de la bisericile altor sate, - si picurau departate si stanse: parca bateau in inima mea. M-am trezit intr-un tarziu privindu-ma intr-o revarsare de apa ca-ntr-o oglinda, si m-am spariat de mine, ca de o vedenie. Am pornit iar, si umblam pe ganduri; pana ce-am auzit sunet de voci. Treceam pe dupa o perdea de racniti si nu mai vedeam balta. Am cotit intr-un corn de lunca si mi s-au aratat deodata garle arzand in soarele asfintitului, printre scruntare. S-o liota de tigani tocmai sfarsea de rastocit o creanga a apei, aproape, si-acuma se imprastiau dupa peste racnind si tupaind ca niste diavoli Am strunit calul Am auzit un voci gros: parc-ar fi dat o porunca. Puradeii si muierile s-au oprit Pe urma, la aceiasi voce, au pornit inainte. Iar de la rastoaca un tigan batran si nalt, in durligi, s-a indreptat spre mine, pasind rar, ca pe catalige, prin garla. Cineva l-a strigat din urma: - Und te duci, mai Hasanache? El nici n-a catadicsit sa raspunda. Pufaind din lulea, se apropia de mal. Din alta parte, porni dupa el o fetiscana cu fusta rosa. La un brat de apa dadu la adanc si prinse a tipa s-a rade, ridicandu-si la subsuori fusta. Trecu repede, si porni pe prund inaintea batranului. Hasanache racni ragusit dupa ea, amenintand-o cu pumnul: - Fa-napoi, fa! Ea-si scutura capul gol, si-si steclea dintii. Aproape de mine se opri si ma privi uimita, parca vedea o salbaticiune rara. - Fa-napoi, fa Marga! striga iar tiganul cel batran. Lasa pe boier in pace! Ea facu iar semn de impotrivire din cap si incepu a rade. Era o fetiscana de optsprezece ani. Ii vazusem in apa trupul curat si frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai in camasa si-n fusta rosa. Obrazul ii era copilaresc; dar nasul arcuit, cu nari largi, si ochii iuti ma tulburara deodata. Am simtit in mine ceva fierbinte: parc-as fi inghitit o bautura tare. Hasanache o ajungea cu bratul ridicat Ea feri in laturi, ma ocoli in fuga si trecu iar spre balta. La malul apei se opri si incepu iar sa ma priveasca. Batranul isi scoase luleaua, scuipa, si ranji negru. Toti dintii dinainte ii erau rupti. - Sarut mana, beiule, nu baga in sama. E-o fata proasta, care n-a iesit inca in lume. Marga chicoti, la malul baltii, si paru-i negru si lins avea luciri de paun. Hasanache o ameninta cu luleaua. Apoi iar se intoarse spre mine. - Dumneata trebuie sa fii boierul care-a poposit la han, cu vin din jos - Da, dar de unde stii? - Mi-au spus lautarii, care-s de-ai nostri. Am vazut obraz strain si-am inteles ca dumneata trebuie sa fii acela. Daca mi-i da de-o garafa de rachiu, iti pup mainile si-ti zic bogdaproste mariei tale. Iti faci pomana c-un tigan batran si nevolnic! Incet-incet laia de la pescuit lasase rastoaca si venea catra mine, impingandu-se,

ferindu-si capetele si privindu-ma cei de la spate pe dupa umerele celor dinainte. Unii intrebau ceva pe Marga. Ea le raspundea soptit si ma privea zambind, cu coada ochiului. Am tras de la sold tasca, am deschis-o si-am scos din ea un banut de argint Hasanache l-a prins din zbor si l-a varat repede in gura. Am mai scos un ban si-am facut un semn tigancusei. Ca o soparla s-a zvarlit spre mine s-a primit banul in poala. Hasanache prinse a urla catra ceilalti s-a-i mana inapoi spre balta. Nu mai aveam de ce sta intr-asemenea larma. Am pomit-spre han; insa cu indoiala. Pe cand urcam un ponor, am mai intors o data capul. Pe Marga n-am mai vazut-o. Eram nemultamit. Calul mergea domol prin tarana moale si eu ma gandeam la fel de fel de lucruri, in care amestecam pe tigancusa cu fusta rosa. Cotii dupa colnic; si dintrodata mi se infatisa, intr-o vaiuga verde, o fantanita cu colac de piatra, intre patru plopi. Era un loc tainic si singuratic. Apa neclintita, aproape de ghizdele, avea in ea ceva viu: miscarea marunta si necontenita a frunzisurilor. Calul inclina capul si rupse o gura de iarba, il strunii si-i dadui pinteni. Dupa o vreme, incepui a vedea hanul. Atunci mai privii de cea din urma oara indarat, in varful plopilor, la fantana singuratica, lucea asfintitul. Iar in umbra de dedesubt sta Marga, cu mana stresina la ochi. Mi s-a parut? A fost o aratare? Am zarit-o numai o clipa, cat a tinut si lucirea soarelui de deasupra. Pe atuncea nu cunosteam, ca acuma, sufletul femeilor. Cu toate acestea, a doua zi dimineata, o asteptam pe Marga. Pe cand oamenii pregateau boii ca sa-i injuge la cara si mos Irimia, vata-manul carausilor, imi lamurea pe ce drum trebuie s-apucam, eu tot fulgeram cu ochii drumeagul Tupilatilor. Ce asteptam eu insa nu se vedea. Mi-am potrivit coburii, am cercetat pistoalele. M-am plecat apoi, ca sa strang chinga calului, hotarat sa incalic. Cand inalt capul, Marga la doi pasi de mine. Intindea mana, ca sa mangaie botul roibului. Si radea. Era imbracata cu fusta ei rosa si cu polca albastra. La cap isi potrivise o batista ca sangele. Gatul ii era plin de hurmuzuri, in picioare avea incaltari noua. Cu infatisarea ei nelinistita de caprita neagra, parca iesise din pamant, insa nu ma privea. Mi-am simtit inima batand, si-am vazut ca mi-i draga, macar ca era o tiganca proasta. Cand o intrebai: «Tu esti?», rasari si i se infiorara narile. - Sarut mana, boierule, eu sunt. Am venit sa-ti multamesc. Asara, abia am asteptat sa iasa jidovul din sambata si m-am dus la el cu carboava dumnitale. Mi-am ales ciubotele! Si-mi arata pe rand incaltarile, ridicand cate-un picior si saltandu-si fusta cu varful degetelor. Mos Irimia se trase mormaind la carausii lui. Imi cunostea el naravurile. Ma apropiai de fata. Ii zisei razand: - Dupa cum vad, te-ai gatit de duminica. Esti frumoasa ca o duducuta. Vorba-i facu mare placere. Sangele-i rumeni obrajii. Clatina din cap si ma privi in fata: - Nu m-am imbracat pentru biserica! - Atuncea pentru ce? - Asa mi-a placut mie. Am venit la oranda, sa iau rachiu pentru unchesu Hasanache. Si sa multamesc boierului, cum am spus. - Eu socoteam c-ai venit sa-mi gacesti. - Nu, cuconasule, ca nu-s baba, nici spun minciuni. Ce ti-as fi putut gaci? - Credeam ca mi-i gaci cu cine as dori eu sa ma-ntalnesc intr-un loc. - Unde? sopti ea razand cu toata fata. La fantana dintre plopi? - Da. - Cu cea pe care-ai vazut- o acolo asara? - Da; de-atuncea o doresc. - Se poate, cuconasule, ingana ea bland, si ochii i se umbrira; dar aceea-i o biata fata

din satra si dumneata numai cat saguiesti si te duci. Iaca, boii is injugati si carale pornesc, incalici si dumneata, si ea te poate astepta hat si bine. Desara cine stie unde ai sa inseninezi. - Ba s-astepte, ii raspunsei eu privind-o tinta, fara zambet. La doua ceasuri dupa inserat, eu ma intorc si sunt acolo. Ea-si pleca nasu-n pamant si tacu un rastimp. Apoi, fara sa ma priveasca, incepu cu alta voce: - Dar dupa ce duci vinul unde trebuie, nu te intorci tot pe acesta drum si nu poposesti aici? - Ba da. Insa poate fi intarziere, daca nu mi-a pregatit boierul de la Pascani banii. -Asa? Se rasucea usor in loc, la dreapta si la stanga, mladiindu-si mijlocul si privindu-si cu staruinta ciubotelele. Apoi deodata imi apuca mana cu care tineam darlogii calului, mi-o saruta, se intoarse si fugi. Se mistui undeva, pe sub zidurile hanului. O mai asteptai o vreme, cu ochii, dar n-o mai vazui. Ancuta iesi in usa, ca sa-si primeasca banii de gazda. Macar ca nu mai era tanara, era frumoasa femeie, plina si voinica, imi zambea viclean, clatinand din cap, caci toate le pricepea si toate le vedea. Era ca si Ancuta astalalta, care se uita acuma la mine. Dar asta-i mai tanara si mai frumoasa. Oamenii indemnau boii si carale ieseau scartaind la sleah. Cand a trecut si cel din urma car, al unsprezecelea, m-am zvarlit si eu in sa. Lautarii s-au ploconit cu cusmele in mana, din coltul garliciului. Eu am trecut la drum, si Lupei, canele cel mare, sur, slobozit de mos Irimia din lant, incepu sa latre si sa salte imprejurul roibului. Era o dimineata limpede de toamna in valea Moldovei. Se auzeau clopote de biserici sunand in departari. Acuma sunetul lor venea pana la sufletul meu bland si cu dulceata. Am mers multa vreme asa, avand soarele-n spate si apele Moldovei in stanga. Am trecut prin satele razasilor de la Mitesti, Navrapesti si Miroslavesti. Pe urma am lasat valea Moldovei si-am prins a sui dealul cel lung spre Bratesti. Cand am ajuns acolo, in codru, sub schit, am facut popas. Dar eu nu v-as putea spune c-am grait cu oamenii pe unde am trecut, nici ce-am vazut; caci aveam in mine chipuri si vedenii care ma duceau ca-n zbor aiurea. Catra asfintitul soarelui am fost la Pascani si m-am infatisat la curte. M-am inchinat cu sanatate in fata lui Canta si i-am aratat ca i-am adus vinul tocmit. Dumnealui m-a batut pe spate si mi-a zis «brava»; mi-a oranduit odaie de mas si mancare s-a ramas hotarat sa descarcam a doua zi. Mi-a mai povestit domnia sa cum i-a batut piatra in anul acela viile de la Cotnari; dar nu prea bagam de sama, caci se ridicau pacle de pe Siret si venea sara. Dupa ce-am mancat si-am facut cercetarea oamenilor si randuiala pe noapte, am spus o vorba tainica lui mos Irimia, care mi-a scos pe furis calul la poarta curtii. Cu Lupei dupa mine, am pornit intai la pas. In sat am luat-o in trap usor. Pe urma am piscat roibul cu harapnicul. Si-am mers intr-o intinsoare, cu suier de vant in urechi, domolindu-mi fuga numai in sate. Si la doua ceasuri dupa innoptat am vazut hanul Ancutei scanteind c-o singura lumina. L-am ocolit si-am apucat prin miristi. Am dat pe urma in drumeag. Si-am pus pe roib in pas cand am simtit ca m-apropii de fantana cu patru plopi, imi batea inima si ma temeam sa nu gasesc locul mort. O luna stirba se ridica din rasarit ca peste o pustie. Deodata, cand simtii freamatul plopilor, Lupei marai usor. Atunci descalicai. Poruncii cu voce scazuta: «Fii cuminte, Lupei!» si ma oprii. Am avut o tresarire naprasnica in toata fiinta. Marga era langa mine. In lucirea stearsa a lunii, sta putin intoarsa, cu fruntea gramadita in cotul manii stangi. Cand am atins-o, si-a lasat bratele in jos si mi-a facut fata. O auzii razand incet. Purta pe ea toate podoabele: le simteam pipaind-o. N-avea duh de tutun si capu-i mirosea a flori. In acei ani ai tineretii, noptile-mi pareau mai scurte. Si vorbeam mai putin. Cum a asfintit luna, roibul a nechezat incetisor. M-am inaltat in picioare, langa ghizdelele fantanii. Marga mi

s-a aninat de umar, si-a gramadit capu-n pieptul meu s-a prins a plange. - Nu fi proasta si nu plange! i-am zis eu. Desara mi-i drumul inapoi. Vreau sa-ti aduc o scurteica de vulpe de la Pascani. Ea se strangea in mine suspinand. - N-ai sa te-intorci. Ca eu is o roaba si-o nemernica. Dar am sa te astept si-am sa mor langa fantana daca nu vii! Am stapanit-o un rastimp sub brat, si-am invalit-o-n contas, caci tremura toata. Si dupa ce m-a sarutat si i-am mangaiat ochii, am lasat-o arzand, in lacrimi. Am incalicat si-am purces repede c-un gand necontenit si staruitor sa ma opresc si sa ma-ntorc spre ea. Cu cat ma departam, cu atata o simteam mai aprig in mine. La Navrapesti, am prins a zari pe Moldova pacle nedeslusite si-n rasarit s-a aratat geana de ziua. Cand am coborat la Pascani, rasarea soarele-n negura Siretului. Am descalicat la poarta curtii, miam dus calul la grajd. M-am intors la cismea si mi-am stropit obrazul cu apa rece. Pe urma m-am indreptat spre pivnita, unde auzeam vocea suparata al lui mos Irimia. Am descarcat cu bine vinul. Si toate antalele de la podgoriile cele de departe, dupa ce-au calatorit in scartait de cara si-n soare de toamna, au coborat la intuneric, in hrube. Oamenii boierului le ciocaneau, trageau pe vrana vin cu trestioarele. Si la urma a venit si boierul in fiinta, a gustat o cupa, si-a ciocnit cu mine si mi-a zis iar: Brava! - De-acuma, capitane Neculai, a urmat el, sa vii dupa mine in cerdac sa facem socoteala si sa-ti dau dreptul tau! Cu ce mi-a dat boierul; florini de argint, mi-am umplut tasca. M-am inchinat supus catra cinstitu-i obraz, i-am pupat mana si-am coborat catra tovarasii mei. Era vremea de-amiaza. Dupa pranz, am hotarat sa luam drumul inapoi, catra locurile noastre. Dar mancarea, pentru mine, n-avea gust si pret. Am infulicat hulpav ceva, in fuga. Si, cu gandurile noptii, mi-am lasat tabara si-am dat o raita printre oamenii si slujbasii curtii, intreband de-o scurteica de vulpe. Banul bun gaseste ce-ntreaba. Asa cam gasit indata o blanita cu fata de postav ros. S-am simtit, luand-o in mana, placerea tigancusei, si-n suflet mi-au scaparat ochii ei iuti. Am facut calea-ntoarsa, incet, in pasul boilor. Era o zi lina, fara boare de vant. Si-n fagetul nalt, batut de bruma, frunzele se desprindeau singure si cadeau domol fasaind: codrul parca era o fiinta si ofta trudnic. Mergand in pas lenes, mangaiat de soare, dormitam in sa si-mi visam ibovnica la fantana cu patru plopi. Cu carale, am mers astfel pana catra sara. N-aveam de ce ma grabi. Pe urma, cand a intrat in mine nelinistea ca un pojar, m-am alaturat de Irimia, la carul cel din cap, si i-am spus soptit: - Mos Irimie, popasu-i la han la Ancuta. Eu ma duc inainte. V-astept acolo. Batranul si-a intors cu mustrare ochii catra mine: - Bine, capitane Neculai. Du-te unde stii si ne-om vedea la han. Am dat pinteni calului. Dupa douazeci de obrate, in jurul meu incepu sa salte si sa latre vesel Lupei. Mosneagul, ma gandeam eu, e cu grija, ca totdeauna. Mi-a trimis strajer. Am pus calul in buiestru sii ascultam, in linistea inserarii, bataia potcoavelor pe sleah. Stele se aprinsera in cerul curat. Cateva focuri clipira si parca le raspunsera pe dealurile de dincolo de Moldova. Drumul era fara oameni, si campurile intelenisera in liniste, ca-ntr-o taina. Mi-am impins roibul de-a dreptul spre locul stiut. Luna inca nu rasarise. Sub plopi, la fantana in valcica, era mai intuneric. M-am apropiat pe jos, cu fraul calului trecut prin cotul manii stangi. Cand m-am oprit, am simtit numai freamatul neostoit al frunzisului. Am legat calul subt unul din plopi, de-o tufa. Lupei s-a incovrigat sub botul lui, in paius. Am asteptat o vreme; nu multa. Cand iesi luna in rasarit ca un ochi de spaima, canele marai. Dar tacu indata, caci cunoscuse pe cel ce vine. Pasii spre fantana. Zarii prin intunecime

umbra Margai: parca venea fugind. Se opri c-un tipat inabusit: ma vazuse. Apoi se repezi si ma cuprinse de grumaji. Gafaia si ma strangea catra ea, scancind. Ramase lipita de mine, si dupa ce se potoli, suspina prelung si adanc. Lepadai contasul in iarba, aproape de colacul de piatra al fantanii, si ma lasai jos. Fata ingenunche langa mine. Ii vorbii, mangaind-o: - Marga, ieri-noapte iti era racoare si tremurai. Ti-am adus scurteica juruita. Ea pipai haina, razand fericita si o trase pe manici. Grai alintandu-se: - Acu vad, boierule, ca ti-a fost putintel dor de-o biata fata Se intinse langa mine. Am cuprins-o in brate. O desmierdam Si ea avea o infiorare s-un geamat ca de salbaticiune ranita. - Ce ai tu, Marga? am intrebat-o eu intr-un rastimp. Ca si cum as fi lovit-o, rasari in capul oaselor si prinse a-si bate fruntea cu pumnii. - Boierule! Calca-ma-n picioare, omoara-ma si zvarle-ma-n fantana caci nu ti-am spus mai degraba! I-am cuprins bratele strans ingrijat deodata. - Ce este? Nu inteleg. Vorbeste lamurit! Ea acuma plangea, si se apleca spre manile mele, sarutandu-le. - De ce nu ma bati? de ce nu ma zdrobesti? Iaca ce-i. Unchesul Hasanache m-a trimes ieri dimineata la crasma. A bagat de sama ca te uiti lung la mine si mi-a spus sa viu si sa-ti intru in suflet si sa ne-ntalnim Si sa-i spun lui unde ma gasesti. Si el, cu cei doi frati mai mici ai lui, Dimachi si Turcu, sa vie cand ii fi cu mine, unul sa-ti fure calul si ceilalti doi sa sara si sa te doboare Abia-i desluseam vorbele din tanguire. - Si tu ce-ai facut? Le-ai spus unde vin sa te gasesc? - Le-am spus, ca altfel ma omorau. - Si de ce n-au venit asara? - Au asteptat sa te-intorci cu paralele de pe vin. - S-acuma au sa vie? Au sa vie!, racni ea inabusit. N-am putut rabda de dragoste si-am vrut sa mai stai cu mine, de-aceea nu ti-am spus cum am venit. Dar acuma nu mai pot, si-ti spun; caci vor sa te omoare si sa-ti ieie banii. Au mai facut ei fapte de-acestea si nu se tem de nimica! Acuma eu stiu c-au sa ma injunghie, caci au inteles ca-mi esti drag, s-au sa priceapa de ceai scapat, dar de-acuma inainte nu-mi pasa! Ma ridicasem din locul meu, racit de-un fior. Fata imi imbratisa genunchii: - Du-te repede! du-te repede! Vocea ei era plin de groaza. Era prea tarziu. Canele incepu a hamai deodata salbatic, intaratat si dusmanos. Ma repezii spre cal. «De-acu ma omoara, caci m-au auzit! » racni Marga cu obrazul la pamant in urma mea, in intunecime, cu ura, izbucni un strigat gros: cunoscui vocea lui Hasanache. Am fost din cateva sarituri langa cal. Lupei, c-un urlet, se izbise de ceva in tufe si prinsese, rupand. L-am indemnat cu voce apasata: «Prinde, Lupei!, nu te lasa!» Era un cane tare si ager la colt, in care imi puteam pune nadejdea. Am smuls fraul, am incalicat si-am deschis coburii. Cu pistolul in mana, am dat pinteni calului si l-am repezit dupa larma canelui. Din urma-mi am auzit urlete omenesti de indemn. Cum suiam din valcica in goana, am deslusit pe zare, la limpezis, mogaldeata tiganului care fugea de cane. Am tras cu pistolul; am auzit zapaitul canelui dupa el: nu-l nimerisem. Ajuns sus, imi indreptai calul dupa latratul lui Lupei. Eram tare in sa, aveam arme la mine si nu ma temeam. Dar cum goneam pe cel dinainte, din urma simteam ca ma alunga si pe mine cineva. Auzeam vocile de indemn tot mai aproape, din urma si pe doua parti, ca si cum

ar fi vrut sa-mi taie laturile. Pe miristi, luna stirba varsa o lucire slaba. Pe fugarul dinainte il vedeam, intorsei capul la dreapta si la stanga. Tiganii din urma se tineau de mine zvarlindu-se in prajini. Si racnetul lor, acelasi cuvant, il repezeau din cand in cand celui dinainte. Deodata-i intelesei, - cand bagai de sama ca alergam cotit. Cel gonit de Lupei fugea serpuit prin miriste; cei din urma ma ajungeau. Si deodata-mi iesira pe laturi inainte. Saltau ghemuiti si rasucindu-se ca niste diavoli negri. Unul dintre ei ramase pe pamant si facu piezis din dreapta catra mine. Celalalt imi cazu si el in stanga, intelesei intr-o clipa primejdia. Dar eram avantat in goana. Auzii vajaitul prajinilor aruncate in picioarele calului. Am avut un vartej scurt si-am cazut, insa eram deprins si cu deacestea. In clipa prabusirii picioarele nu-mi erau in scara. Ma rostogolii in miriste, ma ridicai iute din sale si facui fata. Tiganii veneau peste mine. C-un zbarnait ma patrunse o lovitura de fier ascutit la coada ochiului drept. Ridicai pistolul si fulgerai la un pas, intre ochi, pe cel ce ma incalica. Se prabusi peste mine, stropindu-ma cu sange. S-auzii in preajma si baraitul salbatic al lui Lupei care rupea pe celalalt. Simtii sub sold spanga ce ma lovise. O apucai si ma opintii in sus. In ochiul drept aveam o sagetare adanca si forfotit de sange. Cu ochiul teafar zarii spre sleah lumina hanului si incepui a racni c-o voce schimbata de tulburare si de durere. Lupei prinse a gafai imprejurul meu si a-mi da tarcoale. Ceilalti doi dusmani se mistuisera in intuneric. Dinspre han pornira a-mi raspunde chiuituri prelungi si se aprinsera faclii. Pana ce mi-au venit tovarasii, mi-am legat strans cu batista de la gat ochiul atins. Calul icnea la cinci pasi de mine si se opintea din cand in cand sa se scoale. Cand l-au impresurat carausii si l-au cercetat, i-au gasit picioarele dinainte rupte. L-am lasat acolo; si, cu aceiasi voce schimbata si ragusita, am indemnat pe toata lumea indarat. Au pornit cu facliile spre plopi, si sileam si eu scrasnind din dinti, ametit, slabit si misel. La fantana i-am gasit pe toti cu capetele buluc asupra colacului de piatra. Sub lumini lucea sange proaspat. - Au stropsit-o s-au prapastuit-o in fantana am grait eu slab. - Pe cine au prapastuit, pe cine au zvarlit? ma intreba mos Irimia. Eu n-am mai simtit putere sa raspund. Pe sub batista mi-a naboit iar sangele; mi se prelingea prin mustati si-mi intra in gura. Si parca gustam din sangele imprastiat pe colacul fantanii. Cand si sfarsi capitanul Neculai istorisirea, asfinti soarele in munti si se intinse umbra peste valea Moldovei si asupra hanului. Focul se stansese. Noi gospodarii si carausii din tara-de-Sus am ramas tacuti si mahniti. Numai comisul Ionita mormai ceva si se uita cu fudulie in juru-i. Ancuta cea tanara grai: - Tot asa imi povestea si mama, demult, despre intamplarea asta. Tiganii ceilalti doi au fugit si s-au mistuit in codru - Da, asa-i, asta-i o intamplare din vremea noastra, intari, tot fudul, comisul Ionita de la Draganesti. Am indraznit si eu sa ridic vocea intr-un tarziu, si-am intrebat: - Mai este in fiinta fantana cu cei patru plopi? - Nu mai este a raspuns incet mos Leonte, cetitorul de zodii. S-a daramat ca toate ale lumii Cu toate acestea, capitanul de mazali o vedea. Sta impovarat in locul lui, neclintit si cu capul plecat. Obrazul drept, botit spre ochiul stors, parca era inclestat si pecetluit pe totdeauna intr-o durere. Iar ochiul cel viu, mare si neguros, privea tinta in jos in neagra fantana a trecutului. Tarziu, la inserat, s-a aprins iar focul. Si capitanul Isac s-a ridicat din locul lui, a prins pe Ancuta de mana si-a cerut, pentru sine si pentru soti, vin vechi in oale noua.

Hanu Ancutei - Cealalta Ancuta de Mihail SADOVEANU - Intr-adevar, in vremea veche s-au intamplat lucruri care astazi nu se mai vad, a grait incet, in intunecimea inserarii, mesterul Ienache coropcarul. Inca parea cuprins de sfiala dupa istorisirea capitanului Neculai Isac. Totusi vocea lui ne-a desteptat la viata acelei ore. Si asteptand-o pe Ancuta, cu oale noua si vin proaspat, am prins a ne apropia cu vorbe unii de altii. Un fior de vant sosi intre noi din valea Moldovei. M-am dat langa vatra, am impuns si-am zadarat cu vreascuri focul atipit in blanita-i de spuza. Cand se rasucira flacari si ne vazuram iarasi, fiorul de vant statu si se aseza peste noi si peste han o negura usoara de toamna. - Acum nici nu mai sunt oamenii care au fost, urma mesterul Ienache; si comisul Ionita incuviinta din cap, cu putere, asemenea cuvant Acum traieste o lume noua si becisnica. - Asa este! mormai intaratat razasul de la Draganesti. - Si iernile pe-atunci erau mai tari, hotari coropcarul, apropiindu-si de foc luleaua de lut cu capacel de alama. Dulama care o am pe mine e de pe atunci; si eu acuma n-am ce face cu dansa in vremea iernii. O port asa intre umeri, ca sa ma fudulesc cu dansa. Asemenea sa stiti dumneavoastra, capitane Neculai si comise Ionita, ca si verile erau mai imbielsugate. Si nici prin targuri nu erau atatia venetici cu dugheni noua: si noi coropcarii eram imbratisati prin sate ca niste prietini buni. Acuma trebuie sa-mi plec grumazul mai tare si sa-mi port marfa sus, in munte. Numai acolo se mai gasesc oameni care n-au vazut inca targurile; si fetele infloresc de bucurie cand le deschid laditele. Apoi era si alta credinta in Dumnezeu. Se duceau negustorii la Rusalim si se intorceau sfintiti Chiar eu m-am invrednicit de-am calatorit, pe jos, pana la Sfantu-Munte. S-acolo am vazut an achit pe ciont de stanca si monahi cu dreapta credinta se suiau si se coborau deacolo cu scripetele, in panere, caci drum n-aveau. Iar la noi, in targ la Iesi, era asezata Domnia cu altfel de randuiala. Cand iesea Voda de la Curtea Domneasca jucand pe harmasar negru si inconjurat de neferi, prostimea se punea cu dosu-n sus si cu fruntea-n pulbere. Iar cand te miluia un boier, nu-ti dadea un craitar, ci un ban de aur. S-a intamplat ca eu sa fiu tanar, sa traiesc pe-atuncea si sa ma bucur altfel de viata. Haladuiam fara grija si eram cu chimirul bine captusit. Iar intr-un rand, pe cand imi pregateam lazile ca sa ma duc la iarmaroc, la Baia, in tara-de-Sus, s-a intamplat in targul nostru la Iesi un mare bucluc. Va rog numai o leaca sa ingaduiti pana ce-oi potrivi in lulea o frunza de tutun, caci atata pacat am inaintea lui Dumnezeu, pe langa altele. Si sa desfund ciubucul, pentru ca Satana atata grija are: sa-l infunde. Dar cel mai mare peste ceruri, peste

pamanturi si peste mari s-a milostivit si ne-a invatat sa facem suvac. S-apoi sa va spun ca, pe cand ma aflam in ulita la Carvasará ti ma tocmeam pentru marfa cu doi negustori armeni, iaca s-arata dinspre Beilic, cu mare zvoana, o roata de arnauti, avand la mijtoc pe-un om legat Lume multa dupa dansii, mai ales muieri si copii. Si ieseau catei de sub gangurile si boltile negustorilor, hamaiau si urlau. Negustorii de pe la toate tarabile s-au bulucit barba langa barba s-au prins a sentreba boldindu-se. Arnautii umblau toti cu hamgerele si cu susanelele gata, parca s-ar fi temut ca omul legat sa nu rupa funia si sa-i deie la pamant cu dosul palmelor. Cel prins era intru adevar om nalt si voinic -subtire la mijloc, lat in spate. Avea mustati balae si ochii negri si se uita fudul in juru-i. Era imbracat cu mintean si cu ciubote rosii cu tureatca rasfranta, ca un razas cuprins. Era cu capul gol si cu buzele sangerate sub mustati. Se afla intre arnauti unul Costea Caruntu, slujitor la agie. Cand a trecut pe dinaintea negustorilor, s-a intors cu fala s-a batut iarasi pe cel prins cu pumnul peste falci. Am intrebat: - Cine-i omu ista si cum il chiama, jupane Coste? - Aista-i un rau si-un misel, a raspuns slujitorul agiesc. - Ma rog dumitale, cum il chiama si ce vina are? - Il chiama Todirita Catana, un razas nebun si nemernic din tinutul Vasluiului. Si fiind slujbas la luminatia sa vornicul Bobeica, a avut asa neobrazare, incat si-a ridicat ochii asupra luminatiei sale. Si a cutezat sa se-nteleaga cu sora luminatiei sale, duduca Varvara, - s-au fugit asta-noapte. Dar luminatia sa oblicise ceva si pusese straji. Asa ca l-au ajuns si l-au prins la Moara de Vant. A fost munca si batalie. Pan-acolo n-a fost chip. Cati tigani si slujbasi boieresti il ajungeau, pe toti ii stalcea si-i dobora. Pan ce nu l-au inconjurat arnautii domnesti cu hamgerele na fost chip sa-l supunem. Racnea ca el pentru duduca Varvara poate sa-si deie si viata. Apoi l-am legat cum vedeti si l-am batut peste falci cum se cuvine - de are sa-si stupeasca limba si maselele; ca sa inteleaga asemenea ticalos ce nu se cade sa indrazneasca! - Foarte bine i-ai facut, jupane Costea - am zis eu, si impreuna cu mine au incuviintat si toti ceilalti negustori. Dar cand spuneam noi aceste vorbe, miselul acela, Todirita Catana, si-a intors fruntea si s-a uitat drept si holbat spre noi. Era om frumos si indraznet, dupa cat se vedea, si m-am cam infricosat de privirea lui. Pe urma m-am gandit ca tot au sa-l spanzure si mi-a trecut sfiala; si-am ras catra dansul. Dupa aceea am grait spre slujbasul agiei: - Jupane Coste, pentru vrednicia dumitale, poate sa-ti daruiasca s-o mosie luminatia sa vornicul Bobeica. Fii bun si ingaduie o tara si mai tine putintel in loc raul acesta si pe arnauti, ca sa ne spui ce s-a facut duduca Varvara, sora luminatiei sale. - Pe duduca Varvara o trimete boierul la manastire la Agapia, precum cere legea, ca sa-si planga acolo greseala tineretii. Chiar i-a si randuit caruta si slujitorii. Iar pe acest fara de minte razas il duc ca sa-l inchid in turnul Goliei, ca sa astepte acolo porunca lui Voda. Sfarsitul lui are sa fie sub buzdugan, asa dupa cum intelege orice om cu scaun la cap.

- Asa este, am zis eu cu incredintare. Si toti negustorii din ulita si-au inclinat barbile s-au aratat ca si ei tot asemenea dreapta socotinta au. Apoi dupa roata de arnauti s-a luat mahalaua ca dupa o laie, cu colb si cani, cu muieri si prunci, si Costea Caruntu palea din cand in cand peste falci ori peste grumaz pe razas. Asa l-au dus si l-au inchis la Golia in turn, pe cand eu ma clantaneam cu armenii pentru marfa. Si sfarsind targul si platind aur cu zimti, mi-am luat sarcina cu marfa-n spinare si m-am dus acasa s-o asez in cutii: marfa delicata si subtire, mai mult pentru ochi si pentru inima partii femeiesti. Am randuit-o frumos, am pus cutie peste cutie, - am lustruit ca totdeauna cu grija alamurile cu care-s ferecate, dupa cum le vedeti si-n ziua de azi; si dormind un somn bun pana ceau cantat cucosii straja a treia, m-am sculat, m-am pregatit, am luat coropca-n spate, si cu ciomagul si luleaua am pornit hai-hai, cand se ingana ziua cu noaptea. Ajungand in ulita Goliei - aud larma cumplita. Si de la manastire tasnesc pe poarta de fier calareti cu parul valvoi. -Aman! Ce este, oameni buni? ce s-a intamplat, lume draga? Costea, cu capul gol, indemna cu harapnicu-n mana: - Acu, baieti! Trebuie sa fi apucat pe la cismeaua Pacurarului! Sa nu-l lasati! Cum l-ajungeti, il strapungeti si mi-l aduceti mort! - Jupane Coste, a raspuns atunci un arnaut batran, cine poate sa stie drumul pe care a apucat blastamatul acela? Cat a fost legat, am avut stapanire si putere asupra lui; dar acuma, daca-i i-s slobode bratele si are in pumnul lui fier, si-a incalicat cal, nu se gaseste voinic care sa-l poata ajunge si sa-l poata rapune. - Ce graiesti tu, mosnege? - a racnit slujbasul agiei. - Nu te supara dumneata, caci graiesc adevarat, jupane Coste. Caci noi il cunoastem de mai multa vreme pentru alte ispravi ale lui. Aista-i un zalud care a facut slujba si-n oastea nemtasca, - si i-a spariat si pe nemti. Si s-a ostit si-n razboaie adevarate si are pe el crestaturi de gloante si de sabie. Calul fuge in goana si el sta in picioare in sa. Ridica sacul de orz in mana dreapta. Bate ca un berbec cu capul, si pe cine-l paleste il da jos fara suflare. Stiindu-l asa, l-am cetluit bine, l-am lepadat pe dusamea si i-am pus proptea la usa. Si numai un nebun ca el a fost vrednic sa roada funia, s-o lege dupa aceea de-o gratie, sa-si faca loc prin fereastra si sa pogoare in lungul turnului. A sarit la straja si i-a luat iataganul si pistoalele, - a gasit undeva un cal, s-a dus; -unde sa-l aflam noi acuma, jupane Coste, si ce-i putem face? S-asa se framanta jupan Costea Caruntu si racnea ca un leu, incat pe loc slujitorii au apucat-o in toate partile calari pe par. Vazand ca i-a urnit dupa fugar, slujitorul domnesc s-a mai potolit, si numai pufnea, - parca se-nadusa si nu-i mirosea bine. Avea un om al lui langa el. I-a poruncit sa-i aduca arme si cal inseuat. Atuncea am gasit si eu cu cale sa m-apropii si sa-ntreb cu mare uimire: - Jupane Coste, pe mine tot nu m-ajunge mintea, cum s-a putut intampla

asemenea fapta intr-o cetatuie cu ziduri nalte si cu turn cum ii Golia? Pe langa ziduri si turn, se mai afla pusti, lanturi si osteni. Si sa scape asa cu usurinta un nevrednic ca acela, care a cutezat sa rusineze o cinstita casa boiereasca! - Intreaba-ma, Ienache, si eu nu ti-oi putea raspunde, - a pufnit iar slujbasul. Acuma in mine au sa bata toti si la mine are sa se uite stramb luminatia sa vornicul Bobeica. Acum slujba mea si pricopseala mea au cazut jos. Sa intru in sfanta manastire, sa dau parintelui Nicanor un sorocovat, sa-mi faca o slujba pentru scapare de napaste, - nu ma rabda vremea, caci m-ajung din urma supararea si harapnicul boieresc. Trebuie sa ma reped dupa hot, dar iarasi trebuie sa ma intorc, caci, dupa rasaritul soarelui, am porunca sa pornesc pe duduca Varvara la drum. Trebuie s-o intovarasesc, cu alti slujitori, pana la manastire la Agapia. Pe cale mi s-ar putea intampla alte nacazuri si nu stiu ce-oi face. Inima mea, bre Ienache, acuma-i ca un faer ros, pe nicovala: si trebuie sa bata-n ea ciocanul. - De ce te infricosezi dumneata, jupane Coste? am cercat eu a-l domoli. Pe ticalos l-oti prinde; pe duduca ii duce-o la sfanta manastire; iar Domnia si boierul s-or linisti, - si pentru credinta domniei tale, te-or milui dupa cuviinta. Graind asa, - l-am lasat inca fierband langa tumul Goliei, si-am pornit la vale pe drumul Pacurarului, ca sa nu m-apuce soarele in targ. Si nadajduiam asa, in mine, ca si de data asta tot. Stapanirea are sa biruiasca pe cel viclean. Ca marginea targului m-am intalnit cu unii din ostenii Domniei, care se intorceau la pas pe cai asudati. Erau suparati si se uitau urat. Nu gasisera si nu prinsesera nici un razas. Acuma mi se lumina mintea si-ntelegeam de ce-a manat Costea Caruntu pe slujitori intracea parte, caci pe acelasi drum avea a umbla si caruta duducai Varvara, catra manastire. S-un nebun, cum se vede ca este Todirita Catana, numaidecat trebuia sa incerce a-i atine calea. Am priceput ca de asta mai ales se temea jupan Costea. Am mers asa o vreme pe drum lung. Cand s-a suit pe cer soarele si mi sa ingreuiat in spate coropca, am poposit la o fantana si mi-am potolit setea. Siam stat asa subt arsita, asteptand din zare un crestin drumet, care sa ma primeasca langa el, in, caruta cu fan. Ca si-n alte dati, Domnul Dumnezeu mi-a venit intru ajutor - si s-a aratat dinto-o zare un om cu caruta. S-a oprit la fantana cu cumpana ca s-adape caii - si eu spunandu-i o vorba buna, el mi-a raspuns cu prietinie. Am pus laditile bine, m-am asezat in fan alaturi, si-am mers asa prin sate si prin locuri singuratice pana la Targu-Frumos. Acolo omul cu caruta a apucat in alta parte de lume, iar eu, cu lazile-n spate, am intrat in padure la Strunga si-am mers pe racoare pana ce-a asfintit soarele in Siret si s-a aratat luna in urma la rasarit Atuncea mi-am pus iar jos laditile, la alta fantana, si-am stat acolo pana ce mi-a trimes Dumnezeu, de pe alt drum, alta caruta. Era o caruta usoara, care venea iute, cu doi cai sprinteni. Omul a oprit si m-a intrebat: - De unde vii, mai crestine? - Tocmai de la targul Iesilor viu, gospodarule, si mare pomana ti-ai face daca miai scurta drumul, caci eu sunt coropcar, prietinul oamenilor, si nu fac nimanuia nici un rau.

- Daca vii de la Iesi, suie langa mine si te grabeste a grait omul acela. Eu m-am suit langa el si indata am trecut Siretul. Iar pe langa podul de lemn juca luna in apa - si fulgera spre noi lumina, intorcandu-ma spre om sa-i multamesc si sa-i spun cuvant bun am inteles indata ca langa mine-i Todirita razasul, si l-am cunoscut. El a ranjit, sticlindu-si dintii; si m-am infricosat ca ma cunoaste si el. - Tu esti, - zice, - negutatorul acela care a ras catra mine, ieri, la Carvasará. - Am ras, raspund eu, caci mi-a placut fata domniei tale. Nu te supara, caci sunt om sarac si umilit. - Tu esti oaie de turma, imi intoarce el cuvant si te pastoreste lupul. Sa stii ca asta esti tu. - Bine, zic, asta sunt: numai nu te supara pe mine. El iarasi a ras. Apoi a fluierat ascutit - si caii, intelegand putere indaraptul lor, s-au intins mai cu grabire la fuga, pe sleah. Catana razasul se intoarce iar catra mine: - Ce se mai aude in targ la Iesi? - Ce sa s-auda? - zic. Stiu ca, daca nu ti-oi marturisi adevarul, imi rapun capul. Costea Caruntu de la agie trimete ostire multa dupa dumneata. Si el duce singur pe duduca Varvara la manastire la Agapia. A pornit, socot eu, cam pe la pranzisor. - Asta-i bine, ingana razasul. -Asta este, zic eu iar, si sa stii ca el cunoaste ca si dumneata trebuie sa fi apucat tot pe acesta drum; si a luat cu sine tarie, de care trebuie sa te temi, caci esti numai unul singur Razasul rade iar. - Asculta, omule, zice; - eu pot pieri, dar de temut nu ma tem. Si tu ia aminte la cuvantul meu si din ce spun eu sa nu iesi. Acum mergem inca o bucata de drum, pana intr-un loc care se chiama Hanu Ancutei. Acolo eu vreau sa ma opresc si sastept pe jupan Coste, cu toata sila lui. Cand are sa vie, el n-are sa ma gaseasca si n-are sa ma vada, - dar eu n-am sa fiu departe. Am sa fiu langa voi si-am sa va am subt ochiul meu. Si-am s-ascult si vorbele pe care ai sa i le spui. El are sa te intrebe si tu ai sa-i raspunzi c-am apucat sleahul inainte catra Timisesti, si-am fugit de el cu mare spaima Sa-i spui adevarul, ca m-ai vazut si m-ai cunoscut, insa nu intr-alt chip, caci altfel ne mai putem intalni intr-aceasta viata si-n aceasta lume. La asemenea vorbe, eu am plecat capul si-am raspuns cu supunere; ma gandesc ca poate intr-adevar nemernicului i-i frica de puterea Domniei, insa de puterea celor mari nimene nu poate scapa. Asa, - cinstite capitane Neculai si comise Ionita, dorind eu pedeapsa celui rau si randuiala in tara, am ajuns, nu in tarzie vreme, aicea, la Hanul Ancutei celei de-atunci. Era inchis si se afla numai cu luna in singuratate. Bate Catana in porti, se desteapta cani rai, - s-aude inlauntru vocea Ancutei. Razasul striga: - Lele Ancuta, am venit la sfatul si la prietinia dumitale. Eu sunt Todirita Catana, si daca nu-ti mai aduci aminte de mine, acuma ai sa-mi cunosti nacazurile. Pe loc Ancuta a tacut; a grait bland cu canele; pe urma a tras drugul s-a desprins clempusurile de fier. A deschis usa, ne-a varat in ochi pe rand faclia de ceara si-a zis catra Catana: - Intra. Dumneata esti razasul cel nebun, cu pricina. Am auzit astazi veste de la

Iesi despre ispravile dumnitale. Atunci Todirita Catana s-a indreptat din sale si sa uitat la dansa. Ancuta de altadata era muiere frumoasa, ca si aceasta de-acum. Cata la el cu ochii mari si-i luceau in ei doua faclioare mititele. Razasul s-a uitat lung la dansa, apoi si-a lepadat pe-o laita pistoalele si iataganul. S-a intors si i-a cuprins mana dreapta care-i era sloboda. Ancuta a prins a rade. - Stai, sa pun lumina deoparte si sa-nchid portile, a grait ea -si pe urma spune ce ai de spus. Eu stiu ca nu esti om cu mintea intreaga, caci te pui cu stapanirea. Se vede ca nu esti intelept, caci iubesti o copila de boier. Asta-i dragoste cu primejdie. Dar am inteles ca ai facut o isprava mare in targ la Iesi, la turnul Goliei. Se bat cap in cap arnautii si neferii Domniei si te cauta pe toate drumurile. Au sa te gaseasca s-au sa te taie. - Lele Ancuta, a raspuns Todirita Catana; daca mi-a fi scris sa mor, oi muri. Pentru o dragoste pot sa-mi dau viata si tineretele mele. Afla, lele Ancuta, ca-n noaptea asta; - poate peste-un ceas, poate peste doua, au sa cada intr-adevar aicea la portile dumnitale, ostenii Domniei. Cu ei se afla Costea Caruntu, care ma legat ieri si ma batea peste falci in vederea norodului. Costea Caruntu, draga lele Ancuta, duce pe duduca Varvara, in pustie, la Agapia la manastire. Si eu vreau sa-ndraznesc a scoate din mana lor dragostea mea; ori izbandesc, ori imi las aici oasele. Atunci, la aceste vorbe, am vazut-o pe Ancuta infricosata. A clipit din ochi si si-a dus palmele la obraji. S-a racnit subtire: - Tu esti nebun, Todirita Catana, asa cum spun si alti oameni! Dar indata dupa aceea s-a intors si s-a aplecat catra el si l-a intrebat cu graba cum socoate el ca si-ar putea indeplini planurile. Tragandu-se amandoi in celalalt colt de odaie, langa vatra, au prins a descanta frunte langa frunte, - si mai ales Ancuta mi se parea mie ca graieste cu foc si patima. Dupa ce-au -ispravit ei de grait si de pus la cale, Todirita Catana a venit impotriva mea, s-a oprit si s-a uitat la mine cu sprancenele incruntate. Avea niste priviri pe care voiam sa le lepad din mine si nu puteam. Nici n-am indraznit a-i spune nimic. Am inteles asa ca a facut legamant cu moartea si de asemenea om trebuie sa ma tem. - Du-te; nu intarzia i-a grait Ancuta, cand el isi lua armele. Si-a intins mana pe umarul lui, apoi si-a tras-o iute inapoi. Catana, ca si cum l-ar fi intors bratul ei, sa sucit in loc, a cuprins-o cu dreapta de dupa gat s-a sarutat-o. - Daca se scoala sotul meu si te vede, a zis ea razand, macar ca-i batran, se poate supara Pe urma a ramas neclintita, langa usa, si-a ascultat cum graieste razasul cu caii, cum ii indeamna si cum porneste. Vuietul carutei s-a departat si nu se mai auzea si ea tot statea cu urechea atintita. Sedeam impovarat langa laditile mele si nu intelegeam nimica. Ce fel de vant tainic mana vestile asa de grabnic de la Iesi in lume? si cum se pot aduna si intelege Intr-asemenea chip doi oameni straini? inalt privirile: vad ca Ancuta s-a asezat pe o laita; se uita inspre mine si faclia ii joaca in luminile ochilor; dar nu ma vede. Parca tot asculta si nu vede. Si asteptam asa pana ce suna zvoana pe sleah - si cu mare larma de voci si pocnete de harapnic se opreste in batatura alaiul cel mare de la Iesi. Sindata aud racnetul lui jupan Costea Caruntu si hangita se scoala din locul ei, deschide usa si salta faclia deasupra capului. Pare apoi a-si aduce aminte si de

mine si, plecand numai usor fruntea, imi sufla pe sub brat: - Dumneata, mestere Ienache, stii ce ai de spus. Au tabarat slujitorii Domniei, racnind sa le deie vin. Jupan Costea insa i-a infruntat si i-a ocarat si i-a scos afara la cai si-n jurul carutei. Acolo, sub poclazi, in lumina lunii, gramadita cu capu-n piept si asupra genunchilor, am vazut pe duduca Varvara. Mi s-a aratat ca o umbra si mi s-a parut ca tot plange. Iar jupan Costea, batand cu sabia in podele, s-a apropiat si m-a cunoscut - Cum se poate, bre Ienache, zice - asa degraba ai ajuns in aceste locuri? Spunemi daca n-ai aflat cumva pe drum veste despre miselul pe care-l cautam. - Jupan Coste, zic - am auzit despre Todirita Catana pe care-l cauti dumneata si l-am vazut - Cum se poate, bre Ienache? - a strigat slujitorul agiei; iar hangita s-a intors catra mine, atintindu-ma. - L-a vazut, a adaos si ea. A trecut pe aici. - Da, incuviintez eu; a trecut pe aici si-am oblicit c-ar fi apucat spre vadul de la Timisesti cu mare spaima Am auzit larma slujitorilor de-afara si mi s-a parut ca jupan Costea se bucura. - De armele noastre nu poate sa scape! a racnit el cu tarie. Hangita zambeste si graieste cu blandeta: - S-aude ca si-ar fi gasit tovarasi alti rai si bezmetici si vor sa prade marfa pe care o duceti dumneavoastra in caruta. - Ce? Cum? - s-a indarjit omul stapanirii. Are sa-si lese capatana sub picioarele calului meu! - Moldova vine mare dupa ploi, graieste iarasi hangita, si vadul de la Timisesti acuma e greu de trecut. - Cum se poate? si alt drum nu-i? - Este drum prin Tupilati. Treceti pe pod umblator. - Atunci oamenii mei grabesc dupa el si-l infunda acolo, la Timisesti, iar eu trec caruta cu marfa boiereasca pe podul umblator. Facem doua trebi bune si multamim pe stapanii nostri. Ne ferim astfel si de orice fel de intamplare potrivnica Si-ntr-un sfert de ceas, cat au mai stat acolo oamenii stapanirii, lelea Ancuta m-a coborat cu dansa in pivnita si-am scos amandoi la luna cofe cu vin. Si adapandu-se oamenii si facand zarva si prinzand mare coraj, au juruit pieirea miselului fugar s-au apucat-o pe sleah inainte. Iar jupan Costea, cu o sama de slujitori, a pornit caruta prin partea ceastalalta ca sa deie pe podul umblator de la Tupilati. Lelea Ancuta i-a dus pe drum foarte scurt si m-a tinut toata vremea langa dansa. Cum am ajuns la malul apei, jupan Costea a strigat cu voce mare la podar. Si s-a infatisat un mosneag cu pletele-n ochi si surd. - Sa ne duci de ceea parte! - a racnit Caruntu la el, aratandu-i cu sabia celalalt mal. - Va duc, boieri dumneavoastra, balbaie mosneagul cu groaza. Da-i apa mare, maria voastra, si-i greu de trecut atata norod, si cai si caruta, si fiind si la o vreme de noapte

- Nu-i nimica, mos Bara, ii tipa hangita la ureche, ii treci pe dumnealor pe rand. Intai pe cel mai mare si pe duduca din caruta. Dupa aceea or trece caii: pe urma ceilalti. Eu nu m-amestec, jupane Costea, dar spun numai o vorba. Si nu s-a face decat dupa cum poruncesti dumneata. - tine podul bine si baga sama! s-a intors jupan Costea catra mosneag. Ma treci intai pe mine cu sora luminatiei sale vornicului Bobeica. Si daca nu-ti faci bine datoria, sa stii ca unde-ti sta capul, au sa steie si picioarele! Mosneagul si-a varat intre umeri capul si s-a tras catra saici. Iar jupan Costea Caruntu, cu vorbe blajine, a coborat din caruta pe duduca Varvara, subtirica si plina de spaima. Cand a trecui spre pod, s-a apropiat de ea lelea Ancuta, aplecandu-se sa-i vada ochii. Scripetele a prins a scartai pe odgon si apa rupea si farama in solzi lumina. S-a lipit podul incet de celalalt mal s-a ramas acolo neclintit si tacut. Nu s-a auzit de acolo nici o voce, nu s-a simtit nici o miscare. Numai pe Ancuta o vedeam ca asculta cu incordare, si-i sticlea luna in ochi. O priveam stand asa si asteptand, - si de la o vreme m-am intors de catra ea cu frica. Nimenea n-a inteles ce-a fost si ce s-a intamplat, cu toate strigatele si chemarile de mai pe urma ale Ancutei s-ale oamenilor. Tarziu, in zori, au venit gospodari din Tupilati s-au adus iarasi la cestalalt mal podul Am gasit intr-o saica pe mosneag legat. Si-n cealalta saica pe jupan Costea, strans in funii pana la sange, cu calus de rasina-n gura. Cand l-am slobozit din funii isi i-am dat afara calusul, a inceput a se pravali intr-o parte si-ntr-alta tehui si si-a stupit in prund dintii de dinainte amestecati cu sange inchegat. Asa era de prapadit; incat a trebuit sa-l culce oamenii lui in caruta, ca sa-l poata duce inapoi la agie. Asa mam mirat eu de asemenea intamplare, - si intelegeam ca lelea Ancuta, cand se uita in luna, auzea ce se petrece la celalalt mal. Eu n-am stiut ce-a fost si nici jupan Costea n-a spus niciodata. Nu cred sa fi fost farmece de-a hangitei, macar ca ea auzea. Mai degraba raul acela, Todirita Catana, a stat acolo la panda s-a stropsit pe slujitorul Domniei. De sfatuit s-au sfatuit ei langa horn, dar o femeie nu poate pune la cale asemenea fapte. De la Ancuta am aflat tarziu dupa aceea ca acel misel ar fi scapat cu duduca Varvara in tara ungureasca. S-atunci iar am banuit-o c-ar fi fost cu stiinta ei. Am fost eu, capitane Neculai si comise Ionita, multa vreme mahnit pentru asemenea blastamatii, care s-au petrecut in targ la Iesi si la apa Moldovei.